Eara ți nu și-eara.
Eara un lup, – Masturlu-Nicola, si una vulpi, – Chira-
Mara.
Nâși s-feațiră soț, si-avinâ deadun și avinaticlu s-lu-mpartâ
frâțeaște.
Tu ișirea avinari – aflară una oalâ cu ńiari.
-Ha!, s-aurńi Masturlu-Nicola, – va u mâc!
– Năinti ș-năinti nu prindi s-dzâț: „va u mâc”, ma:
„va u mâcăm”, iľi fațe Chira-Mara. Ș-apoia, nu dzâț tine,
ninga nu o-aflăm – și, ai! – s-u mâcăm? Maca vrei casâ
s-adrăm, casa nu si-adarâ cu gâlpuirea a tut ți s-aflăm…
– Cum știi, Mară!
– Ți să știu? Cum fac tutâ lumea, ș-noi: s-u-ascundem
ńearea și dit trei-trei dzâli, s-nâ duțem s-mâcăm câti puțână.
Feațirâ cum gri Chira-Mara ațea șireata: u-ascumsiră
ńearea tu un giuneapine.
Nu tricu nâ dzuâ și – ia-ț-u cumbara vulpe, iu-ľi dzâți
a luplui:
– Masture-Nicola, mi-acľimarâ s-pâtedz !
– Macă te-acľimarâ, du-ti!, dzâsi luplu.
Duse vulpea și – glâp-glâp!, glâpui ńearea diprisuprâ, că
aclo duse, aestu-ľi fu pâtedzlu.
Cându s-turnă, u întribă luplu:
– Cum iľi dzâsiși, Chira-Mară?
– Apârńitlu! Cum altă soi si-ľi dzâț, – câ eara protlu
ficior în casâ.
– Mușeatâ numâ, s-țâ bâneadzâ! – gri luplu.
Dzua alantă, ia-ț-u vulpea, pale:
– Mastur-Nicola, mi-acľeamă s-pâtedz, iara.
– Em, du-ti maca te-acľeamâ!
Vulpea dusi și – glâp-glâp!, u-ngiumitică oala di neari.
Tu turnatâ u-ntribă nâpoi luplu:
– Ți numă-ľi băgași, Chira-Mară?
– Ți numă s-ľi bâgam? Giumiticâ îľi dzâș, câ-și fu featâ
aestâ.
După nâ dzuâ, nâpoi, vulpea:
– Mastur-Nicola, ș-adz mi-acľimarâ s-pâtedz!
Luplu – lup, iu si-ľi si ducă mintea lui că aoa nu curâ
lucru curat! „Du-ti”, ľi-dzâsi diznou.
Cari dusi vulpea, nu ț-alâsă ńeari tu oalâ!
Tu turnatâ, nâpoi u-ntribă Masturlu-Nicola:
– E, ți numâ-ľi bâgași ș-a noului vleat?
– Bițită îľi bâgai numa!, dzâsi vulpea – câ ș-u-avea
bițită tutâ ńearea.
– Mușeatâ numâ, – s-țâ bâneadzâ! – iľi ură zdanganlu
di lup.
Taman avea tricutâ treili dzâli, ș-aprindea si s-ducâ
s-mâcâ di ńeari. Am, ți s-mâcâ, chețri? Ńearea tută o-avea
glâpuitâ mastorsa di vulpi.
– Mastur-Nicola, Mastur-Nicola, – u mâcași ńearea fârâ
di mini, cumu s-veade !, dzâsi vulpea.
– S-mi ľerți, Chira-Mară, gri luplu – ma ńi si pare câ
tini u adrași aestâ mușuteațâ !
Ba, câ tini, ba, câ mini – si-ncâcearâ și si-mpârțârâ.
Vulpea lo calea câtrâ-n hoarâ, si-anciupă vârâ gâľină.
Aclo iu-și imna, da di un preftu. Aestu s-turna, cu yumarlu
încărcat di lituryii, di la bisearicâ. Nâsâ-1 vidzu, ma, di
diparte, s-tease-n calea-ľi, ca psoahe, și, preftul, cumu vidzu,
cându tricu pri ningâ vulpi, u lo di cicior ș-u-arucă pri
yumar. Bunâ-i, mindui omlu, trâ guna ali prifteasi!
Vulpea, pri dinâpoi, dizleagâ sațľi ș-arucă lituryiili unâ
câti ună, tuti împadi. Dipuni apoia și iar, unâ câte ună,
li-adună di-mpadi și – ľea-ľi ciulica, s-poț! Agiumsi cu nâsi
tu păduri. Aoa, na-1 și Masturlu-Nicola. Aestu-ľi dzâți,
ciudusit:
– D-iu, cumbarâ, d-iu, Mară, cu pleașca aestâ?
– D-iu s-hibâ, Masture-Nicola? Em, di la bisearicâ!
– Cum acși, di țâ li deadiră? Cum feațiși?
– Cum s-fac? Cum vreai s-fac?! Mi duș ningă ușa di
bisearică și acățai: dă-ńi, prefte, nâ lituryii! – dă-ńi, prefte,
nâ lituryie! Și preftul, trâ unâ – îńi deadi nâ tisagâ!
– S-mi duc ș-io, ńi-da ș-a-ńia?
– Avdzâ, s-da? Va zbor, aestâ ? !
Nu amână luplu și na-l iu s-duți la bisearicâ. Iși bagâ
caplu tu ușâ și apârneaști s-aurlâ ca vâr lup:
– Dă-ńi, prefte, nâ lituryii! Dăăă-ńi prefte nâ lițuryii!
– Duuua, lupe! Duuua, lupe! – acâțarâ lumea si zghilească di tuti părțâli, – câ nu vidzu luplu cum fudzi de-acloți.
Agiumsi tu păduri. Ei-iasi vulpea s-lu-așteaptâ și s-lu-ntreabâ, cum tricu? El aspusi ți pâțâ ș-cum vrea-ľi frângă chilunghea, s-lu bâga tu mânâ.
– Am, nu ti-ntreb – cum dzâțeai?, gri vulpea.
– Cum s-dzâc?: Dăăă-ńi, prefte, nâ lituryii!
– De-aestâ nu-ț deadirâ, Mastur-Nicola. Va dzâțeare cu
boațea ma minutâ, nu tu groasa! Aclo va si stridz dip ayalea:
„Dă-ńi, prefte, nă lituryii”.
Chirutlu di lup ascâpă nă oară nifrâmtu, și s-lo dupâ
mintea ali vulpi, sâ s-ducâ s-greascâ… cu boațea minutâ.
E, nu-apucă Masturlu si-și bagâ caplu tu uși, și: Duuuaaa!
– pri nâs, cu câni, cu câțăľi, și-l cruirâ, îl cruirâ cu parlu,
pânâ-l vâtâmarâ!
Ș-cu aestâ, ascâpă vulpea di pondul di lup. | A fost – ce n-a mai fost.
A fost odată un lup, – Cumătru-Nicola, și-o vulpe, – Cumătra-Mara.
Ăștia doi s-au întovărășit, să vâneze împreună, iar vânatul, și-au zis, l-or împărți frățește.
Ieșind la vânat, dar, dau peste o oală cu miere.
– Aha!, se repezi Cumătru-Nicola, – o pap !
– Mai întâi și mai întâi nu trebuie să spui: „o pap !”, ci: „o păpăm !“, i-a zis Cumătra-Mara. Apoi, nu te gândești, nici n-am dat bine de oală, și gata: pe ea! Dacă vrei să facem casă laolaltă, află că n-o facem înghițind orice agonisim…
– Fie, Mara, cum știi tu.
– Da, cum știu eu! Să facem și noi ca toată lumea. Acum, bunăoară, ascundem mierea și din trei în trei zile mergem să mâncăm din ea.
Făcură cum zise Cumătra-Mara cea șireată: au pitit mierea sub un jneapăn.
Nu trece o zi și iată că jupâneasa vulpe îi zice lupului:
– Jupân Nicola, mă cheamă cineva să-i botez!
– Dacă te cheamă, du-te!, zise lupul. Se duse vulpea și – lip-lip ! – înghiți mierea de deasupra, că aci venise, ăsta-i era botezul.
La întoarcere, o întreabă lupul:
– Ce nume i-ai dat pruncului, Cumătră-Mara ?
– începutul! Cum era să-i zic altfel, primului băiat din casa omului?
– Frumos nume! Să-ți trăiască! – mai grăi lupul.
A doua zi, vulpea – iară:
– Cumetre-Nicola, iar mă cheamă să botez.
– Păi, du-te, dacă te cheamă!
Plecă vulpea și – lip-lip!, a înjumătățit oala de miere.
Când veni înapoi, lupul o întreabă din nou:
– Ăstuia ce nume-i dăduși, Cumătră-Mara ?
– Ăstuia-i zisei Jumățică, fiindcă a fost fată de-astă dată.
Mai trece o zi, și vulpea:
– Jupân Nicola, și azi mă cheamă să botez!
Lupul – lup, cum să priceapă el că aci nu-i lucru curat ? “Du-te!” Așa i-a zis.
Acuma vulpea a gătat toată mierea din oală!
Întorcându-se ea de-acolo, Cumătru-Nicola întreabă iar, curios:
– Ei, cum i-ai zis și noului prunc ?
– Gătatu’ îi zisei – făcu vulpea, care știa că pusese bine toată mierea.
– Frumos nume,-să-ți trăiască !, îi ură prostovanul de lup.
Tocmai trecuseră cele trei zile, și-acu trebuia să meargă să guste din mierea pitită. Dar, ce să mai guste? Pietre? Că mierea o hăpăise toată jupâneasa vulpe.
– Cumetre-Nicola, Cumetre-Nicola, – ai păpat mierea singur, cum văd eu!, zise vulpea. – Ba, să mă ierți, Cumătră-Mara, grăi lupul, dar mi se pare că tu ai făcut trebușoara asta minunată!
El, că tu, ea, că tu – s-au certat și s-au despărțit.
Vulpea o porni spre sat, să-nhațe vreo găină. Pe drum se întâlnește cu un popă. Popa se înturna de la biserică, spre casă, cu măgarul încărcat de prescuri. Ea îl văzuse mai de departe și se-ntinse lângă cărare, prefăcându-se moartă. Popa, zărind-o, o ia de picior și-o azvârle pe măgar, deasupra prescurilor. „E bună, își zise omul, de-o blană pentru preoteasa mea !”
Vulpea, în spate, dezleagă sacii și aruncă prescurile una câte una, pe toate, în drum. Se dă apoi și ea jos și, din nou – una câte una – le culege pe toate și, – pe-aci ți-i drumul! Ajunge cu prescurile în pădure. Aci, iată-l și pe Jupân-Nicola. Asta, uluit, întreabă:
– De unde, cumătră, de unde, Mara, o așa pleașcă?
– De unde să fie, Cumetre-Nicola? Păi, de la biserică!
– Dar cum de ți le-au dat? Cum făcuși?
– Cum făcui? Cum era să fac? Mă dusei lângă ușa bisericii și-am început să-l toc pe popă: dă-mi, părintele, o prescură! – dă-mi părințele, o prescură! Popa, ce putea face? îmi dădu o desagă întreagă, în loc de-o prescură!
– Atunci, merg și eu. Mi-o da și mie?
– Ba bine că nu! Cum să nu-ți dea ? !
Lupul nu-și pierde vremea și, iată-l – la biserică. își vâră capul pe ușă și se pornește pe un urlet – lupesc, ce mai!:
-Dă-mi, părinte, o prescură! Dăăă-mi părințele o prescură !
– Huooo, lupe ! Huooo, lupe ! – începe toată lumea să țipe – de n-a mai știut lupul cum să se facă nevăzut de pe acolo.
Așa, ajunse iar în pădure. Vulpea îi ieși înainte și-l întrebă cum s-a descurcat. Lupul îi povesti ce-a pățit și cum erau să-l scarmene, dacă puneau mâna pe el.
– Dar, ia spune-mi, cum ai cerut ?, îl mai întrebă vulpea.
– Păi, uite-așa: Dăăă-mi, părinte, o prescură!
– Ei, de-aia nu-ți dădu, Cumetre-Nicola. Trebuie cerut cu o voce mai scăzută, nu așa – urlând! Subțire, încetișor, așa se cere: „Dă-mi, părintele, o prescură”.
Prostul de lup, care scăpase o dată cu viața, se lăsă dus de nas de vulpe, și se mai duse o dată, să ceară acum … cu o voce mai scăzută. Numai că, nici nu apucă biet Cumătrul să-și vâre bine capul pe ușă, și lumea: Huooo, pe el! – cu câini, cu căței, și arde-l, și arde-l cu parii, până îl omorâră !
Și, cu asta, vulpea a scăpat de neisprăvitul de lup. | Once upon a time, there was – what has never been before
There was once a wolf, named Master Nicola, and a fox, named Dame Mara
These two became companions, deciding to hunt together and share the spoils fairly.
As they went out hunting, they came across a pot of honey.
– “Aha!” exclaimed Master Nicola, rushing at it, “I’ll eat it!”
“First of all,” said Dame Mara, “you shouldn’t say ‘I’ll eat it!’, but ‘we’ll eat it!’ And second, don’t you think it’s a bit much – we just found the pot, and you’re already diving in! If we’re going to live together, you should know we can’t devour everything we come by…”
“Alright, Mara, as you wish.”
“Yes – as I know best! Let’s do like everyone else. For now, let’s hide the honey and come back every three days to eat a little from it.”
They did just as clever Dame Mara suggested: they hid the honey under a juniper bush.
Not a day passed before the sly fox said to the wolf:
“Master Nicola, someone’s asking me to be a godparent at a baptism!”
“If they’re calling you, go!” said the wolf.
So off the fox went and – slurp, slurp! – ate the top layer of the honey, because that’s why she had made up the story. That was the “baptism.”
When she returned, the wolf asked:
“What name did you give the baby, Dame Mara?”
“Beginning,” she replied. “What else could I name the first child in someone’s home?”
“Nice name! May the child live long!” said the wolf.
The next day, the fox again said:
“Master Nicola, they’ve asked me again to be a godparent.”
“Well, if they’ve asked you, go!”
Off went the fox and – slurp, slurp! – ate half the pot of honey.
When she came back, the wolf asked again:
“What name did you give this one, Dame Mara?”
“I named this one Halfy, because it was a girl this time.”
Another day passed, and the fox said:
“Master Nicola, they’ve asked me again to be a godparent!”
Being a wolf, how could he know something wasn’t right? “Go!” That’s what he said.
This time the fox finished the entire pot of honey!
Returning from her little trip, the wolf asked curiously:
“So, what name did you give the new baby?”
“I called it Finished,” said the fox, knowing she had eaten all the honey.
“Lovely name – may the child live long!” the foolish wolf wished her.
Three days had passed, and it was time to go taste the hidden honey. But taste what? Stones? Because the lady fox had gulped down all the honey.
“Master Nicola, Master Nicola,” said the fox, “you ate all the honey yourself, I see!”
“No, forgive me, Dame Mara,” replied the wolf, “but it seems to me you’re the one who pulled off that sweet little trick!”
He said she did it, she said he did – they argued and went their separate ways.
The fox headed toward the village to snatch a chicken. On the road, she ran into a priest. The priest was coming home from church, his donkey loaded with holy bread. The fox saw him from afar and lay down by the roadside, pretending to be dead.
The priest, spotting her, grabbed her by the leg and tossed her on the donkey, on top of the bread. “She’ll make a fine pelt for my wife,” thought the priest.
The fox, from behind, untied the sacks and tossed out the loaves of bread, one by one, onto the road. Then she jumped down herself and – one by one – picked them all up and disappeared.
She made her way into the forest with the loaves. There she met Master Nicola. He asked, amazed:
“Where from, Dame – where from, Mara, such a windfall?”
“Where else, Master Nicola? From the church!”
“But how did they give them to you? What did you do?”
“What did I do? I went to the church door and started nagging the priest: ‘Give me, Father, a loaf! Give me, Father, a loaf!’ What could the priest do? He gave me a whole sack instead of just one!”
“Then I’ll go too. Will he give me some as well?”
“Of course! Why wouldn’t he?!”
The wolf wasted no time and headed to the church. He stuck his head through the door and started to howl – wolf-style:
“Giiive me a loooaf Father! Giiive me a loooaf Faaaather!”
“Boo! Get out, wolf! Boo!” yelled everyone – until the wolf didn’t know how to vanish fast enough.
Back in the forest he went. The fox met him and asked how things went.
The wolf told her what happened and how close he came to getting beaten, had they caught him.
“But tell me, how exactly did you ask?” the fox inquired again.
“Just like this: Giiive me a loooaf Father!”
“Ah, that’s why he didn’t give you any, Master Nicola. You have to ask in a softer voice, not yelling like that! Quietly, gently – that’s how you ask: ‘Give me a loaf Father.’”
The foolish wolf, who had escaped with his life once already, let himself be fooled by the fox again and went once more – this time to ask… in a lower voice.
But the poor Master didn’t even get his head properly through the door when the people shouted: “Boo! Get him!” – with dogs, with sticks – and beat him until they killed him!
And that’s how the fox got rid of the good-for-nothing wolf. |
