Category: Pârâvulii

Si-aspuni câ tu unâ zâmani, - şi easti multu de-atumţea, - bâna un amiră, cari eara multu sirsemŭ şi multu pângânŭ. Trâ un lucru di ţiva-ici, pidipsea oamińiľi di ti lua cutremlu. Ca vai di-aţeľi ţe-ľi câdea tru mânâ!

Nu-ascâpă di sirsimlichea amirălui ş-un om - analtu ş-muşatŭ ca un anghilŭ. Cari ştii ţe avea faptâ el, câ amirălu, lu-arucă tu zândani şi dimândă ca s-nu-ľi da s-mâcâ ici-ţiva, aşi câ s-lu-alâsă s-moarâ di foami. Vârnu, ni oaspi, ni duşmanŭ, nu putea s-neagâ s-lu veadâ. Maşi unâ hiľi a lui, veduiâ şi cu natŭ pri sinŭ, avea-ndreptu si s-ducâ doauâ ori în dzuuâ la nâsŭ. Ma ş-nâsâ, ninti ta si-intrâ la tatâ-su, eara mutritâ ghini, ca s-nu-aibâ ţiva di mâcari ascumsâ. Inima îľi si curma a mâratilei di featâ, cându videa câ lailu-ľi di tatâ - dzuuâ di dzuuâ slâghea şi, dupâ patru dzâli, cându s-dusi di-lŭ vidzu lesinatŭ di nimâcari, îľi si feati ahântâ jeali, câ-ľi deadi a tatâ-sui sâ sugâ di-tu sinlu a lei. Di oara aţea îşi curmă natlu, şi doauâ ori în dzuuâ si-aplica pri tatâ-su, ca pri un ficiuricŭ, s-lu hrâneascâ.

Putu aşi, ca s-nu lu alasâ s-moarâ, şi dupâ multâ minduiri şi-află ş-unŭ tropŭ tra s-lu-ascapâ di-tu zândani. Ştia feata câ amirălu inşea priimnari unâ oarâ-n dzuâ, câlaru pri unŭ calŭ ţi fudzeâ ca unŭ zmeu.

S-feaţi nâşâ ca glarâ, şi - la poarta palatilei, tu inşirea ş-tu întrarea amirălui, cânta cânticlu aestu:

Amiră - muşatŭ ca soari,
Ca si-ascuţ a meali zboari,
Ţâni-ţ calŭ-aţelŭ astimtu,
Calŭ ţi fudzi ca un vimtu.
Câ di mumâ-sa nu-i faptu,
Ma cu mumâ-sa i-ndreptu.
Di tu ponda di zândani
Scoati-un omŭ, ţi-i ca fidani,
Ţi-l hrânescu ca pri-un natŭ
Ş-easti-a dadâ-mea-i bărbatŭ.

TEORIA ȘI PRACTICA	THE THEORY AND THE PRACTICE
„Suntu îndoauâ anvițări cari si amintâ mași cu ghivâsirea, i cu avdzârea. Suntu și îndoauâ alti lucri, cari nu întrâ tu caplu a omlui pânâ s-nu li videmŭ ș-cu ocľi. Câtŭ bânămŭ – multi avdzâm și multi videmŭ, ama cu tuti aesti – țiva nu știmŭ, pânâ s-nu bâgămŭ mâna ca si-adrăm ațea ți nă si pari că știmŭ. Cu alti zboarâ, voi ca s-dzâcŭ eu – câ teoria easti bunâ, di multi ori, ama câti unoarâ armâni multu ma-nghiosŭ di practica.“	“There are some learnings you gain only by reading, or by having them explained to you. But there are also things that don’t really get into our heads until we see them with our own eyes. As long as we live, we hear many things and we see many things, but in spite of all that, we won’t truly know anything properly until we put our hands to it and actually do what we think we know. In other words, what I mean is: theory is good – often – but sometimes it comes up short compared with practice.”
Ași zbura unoarâ un aușŭ cu minti, câtrâ-ndoi tiniri cari nica nu avea inșitâ di-tu școalâ, și cari aveau ideia câ… vârnu nu poati si știi ca nâși, câ… tutŭ ți-azboairâ, s-mâcâ!	That’s how, once, a wise old man spoke to some young people who still hadn’t finished school, and who had got it into their heads that… nobody was more learned than they were, and that… everything that flies is good to eat!
Ca s-lâ da si-achicâseascâ ți vâ dzâșŭ pânâ aua, ascultaț ți aleaptâ pârâvulii lâ spusi aușlu:	So that they understand what I’ve said up to here, pay attention to the fine anecdote the wise old man told them:
Un amirâ cu multi dhrăńi în capŭ – și alâgatŭ câtŭ vreț, își dzâsi si spunâ câ, nâscânti ori, teoria singurâ nu agiutâ câtŭ lipseaști, și câ atuntmțea si-acleamâ omlu mintimenŭ, cându, pi ningâ teorii, ari și putânâ practica. Trâ-ațea, ca sâ si-aducheascâ ma ghini aestu lucru, bâgă el, amirălu, nolgica di unŭ udâ, lungu di optu coț, largu di ținți și di patru coț analtu – un câțânŭ mari, mplinŭ cu pileafi dulți, și adusi și doauâ linguri lundz di șasi coț ș-aesti. Acľimă pi nai cama învițațľi oamińi di tutŭ laolŭ, și lâ dzâsi câ va s-li facâ proț-viziri, s-puteari eľi s-mâcâ di pilafea aestâ: „s-mâcaț cu lingurili ți li videț ația, ma fârâ ca s-minaț câțânlu di tru locŭ și fârâ s-v-aprucheaț di elu!“	An emperor – one of the wisest, well-traveled, and witty – set out to show that sometimes theory alone doesn’t help enough, and that a clever person is truly clever when, besides theory, he also has some practice. And so, to make it clearer, the emperor placed in the middle of a room eight cubits long, five cubits wide, and four cubits high a huge bowl, filled with sweet pilaf, and he also brought two spoons, each six cubits long. Then he summoned the most learned people in the world and told them he would make them grand viziers if they could eat from that pilaf. “Eat with the spoons you see here, but without moving the bowl from its place, and without going near it!”
Si șuțârâ, si-anvârtirâ laili-nvițat, și – vidzândalui câ nu puturâ s-facâ țiva, îľi dzisirâ a amirălui câ ațea țî caftâ nâsŭ, vârnâ oarâ nu poati ca s-hibâ.	The poor learned men turned and turned about, and seeing that they couldn’t manage it, they told the emperor that what he wanted was in no way possible.
Atumțea amirălŭ aclimă un altu om, cari nu știa ahântâ carti, ma eara cu multâ practicâ și ľi-afita caplu ti multi. Aistu, cumŭ află ți va amirălu, fârâ multâ minduiri, îľi dzâsi a unuia di anvițațľi:	At that point the emperor called another man, one who didn’t know much book learning, but who had a lot of practical sense and a mind that worked in many ways. As soon as he learned what the emperor wanted, without hesitating, he said to one of the scholars:
– A lai fârtate, – ľea tini unâ di lingurili aisti și treț tu chioșa ațea di-aclo; va s-ľeau ș-mini unâ altâ lingurâ, ca a ta, și va s-trecŭ tu chioșa di carși cu tini.	“Hey brother, take one of these spoons in your hand and go to that corner of the room; I’ll take another spoon like yours and go to the opposite corner.”
Dupâ ți feațirâ ași, anâlțarâ coada a lingurilorŭ tu chioșili din susŭ și di cara hipsirâ lingurili tu câțânlu di pilafi, ațelu cu practica timsi lingura și-ľi deadi în gurâ ațilui cu teoria; umplu lingura și ațelu cu teoria și lu filipsi pi soțlu cu practica. Și ași feațirâ, pânâ si sâturarâ.	After they did so, each raised the handle of his spoon up in his corner, and then they stuck the spoons into the bowl of pilaf. The man with practice stretched out his spoon and put it into the mouth of the one with theory; then the one with theory filled his spoon and treated his companion with practice. And they kept doing that until they were full.
Cu aisti vidzuti, tuț oamińiľi adunaț aclo, ca s-mutreascâ, aduchirâ câ ațelu cu teoria nu va s-putea s-mâcâ pilafea, ma s-nu yinea s-ľi da planŭ și s-ľi-agiutâ ațelu cu practica.	Seeing this, all the people gathered there understood, of course, that the man with theory would not have been able to stuff himself with pilaf if the man with practice had not guided and helped him.
Teoria cu practica deadunŭ – Bitisescu un lucru bunŭ!	Practice and theory always work well together!

ARMÂNEAȘTI	ROMÂNĂ	ENGLISH
UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ	FATA AGERĂ LA MINTE	THE QUICK-WITTED GIRL
Si-aspuni câ tu unâ zâmani, – şi easti multu de-atumţea, – bâna un amiră, cari eara multu sirsemŭ şi multu pângânŭ . Trâ un lucru di ţiva-ici, pidipsea oamińiľi di ti lua cutremlu. Ca vai di-aţeľi ţe-ľi câdea tru mânâ!	Se spune că odată, – și e tare mult de-atunci, – trăia un împărat care era abraș și păgân de tot. Pentru te miri ce, el îi pedepsea pe bieții oameni cumplit. Așa încât, era vai de cei ce-i cădeau în mână!	It is said that once – and it is a very long time since then – there lived an emperor who was harsh and thoroughly pagan. For all sorts of little reasons, he punished poor people cruelly. So that it was woe to those who fell into his hands!
Nu-ascâpă di sirsimlichea amirălui ş-un om – analtu ş-muşatŭ ca un anghilŭ. Cari ştii ţe avea faptâ el, câ amirălu, lu-arucă tu zândani şi dimândă ca s-nu-ľi da s-mâcâ ici-ţiva, aşi câ s-lu-alâsă s-moarâ di foami. Vârnu, ni oaspi, ni duşmanŭ, nu putea s-neagâ s-lu veadâ. Maşi unâ hiľi a lui, veduiâ şi cu natŭ pri sinŭ, avea-ndreptu si s-ducâ doauâ ori în dzuuâ la nâsŭ. Ma ş-nâsâ, ninti ta si-intrâ la tatâ-su, eara mutritâ ghini, ca s-nu-aibâ ţiva di mâcari ascumsâ. Inima îľi si curma a mâratilei di featâ, cându videa câ lailu-ľi di tatâ – dzuuâ di dzuuâ slâghea şi, dupâ patru dzâli, cându s-dusi di-lŭ vidzu lesinatŭ di nimâcari, îľi si feati ahântâ jeali, câ-ľi deadi a tatâ-sui sâ sugâ di-tu sinlu a lei. Di oara aţea îşi curmă natlu, şi doauâ ori în dzuuâ si-aplica pri tatâ-su, ca pri un ficiuricŭ, s-lu hrâneascâ.	Nu scăpă de răutatea lui nici unul, om mândru și frumos ca un înger, care – cine mai știe ce făcuse, de-l aruncase împăratul în închisoare și poruncise să nu i se dea nimic de mâncare, să-l lase așa, să moară acolo de foame. Nimeni, nici prieten, nici dușman nu avea voie să meargă să-l vadă. Doar fiica celui închis, o văduvă cu un copilaș sugar, căpătase dreptul să se ducă, de două ori pe zi, la dânsul. Dar, și ea chiar, înainte de a intra la tată-său, era bine cercetată – să nu ascundă cumva, ceva de mâncare. I se rupea inima de milă, bietei fete, când vedea că amărâtul ei tată slăbea zi de zi și, după patru zile – când, ducând-se la el, îl văzu leșinat de nemâncare, o cuprinse așa o jale pentru starea lui, că îi dădu să sugă de la sânul ei. De-atunci, își întîrcă plodul și, de două ori pe zi – se apleca asupra părintelui său, ca la un prunc, să-l hrănească.	No one escaped his wickedness – not even a man proud and handsome like an angel, who – who knows what he had done – had been thrown by the emperor into prison, and the emperor had ordered that he be given nothing to eat, to be left like that, to die there of hunger. No one, neither friend nor enemy, was allowed to go see him. Only the daughter of the imprisoned man, a widow with a nursing baby, had obtained the right to go to him twice a day. But even she, before entering her father, was carefully searched – so that she might not be hiding, somehow, any food. The poor girl’s heart would break with pity when she saw that her wretched father grew weaker day by day, and after four days – when, going to him, she saw him fainted from lack of food – such grief seized her for his condition that she gave him to suckle at her breast. From then on, she weaned her child, and twice a day she would bend over her father, as over a baby, to feed him.
Putu aşi, ca s-nu lu alasâ s-moarâ, şi dupâ multâ minduiri şi-află ş-unŭ tropŭ tra s-lu-ascapâ di-tu zândani. Ştia feata câ amirălu inşea priimnari unâ oarâ-n dzuâ, câlaru pri unŭ calŭ ţi fudzeâ ca unŭ zmeu.	În felul ăsta, a putut să-l scape de moarte și, după îndelungă frământare, găsi ea un tertip să-l scape și de închisoare. Știa fata că împăratul ieșea în fiecare zi să se preumble, călare pe un cal care alerga ca un zmeu din poveste.	In this way she was able to save him from death, and after long worrying she found a trick to save him from prison as well. The girl knew that the emperor went out every day for a ride, mounted on a horse that ran like a storybook dragon.
S-feaţi nâşâ ca glarâ, şi – la poarta palatilei, tu inşirea ş-tu întrarea amirălui, cânta cânticlu aestu:	Cu gândul la ce-avea în cap, fata se prefăcu proastă și, la poarta palatului, când ieșea și când intra împăratul, zicea cântecul ăsta:	With what she had in mind, the girl pretended to be foolish and, at the palace gate, when the emperor went out and when he came in, she would say this song:
Amiră – muşatŭ ca soari, Ca si-ascuţ a meali zboari, Ţâni-ţ calŭ-aţelŭ astimtu, Calŭ ţi fudzi ca un vimtu. Câ di mumâ-sa nu-i faptu, Ma cu mumâ-sa i-ndreptu. Di tu ponda di zândani Scoati-un omŭ, ţi-i ca fidani, Ţi-l hrânescu ca pri-un natŭ Ş-easti-a dadâ-mea-i bărbatŭ.	Împărat frumos, Strunește-ți calul fugos, Că prea zboară precum vântul, De nu-mi deslușești cuvântul. Calu-ți nu-i ființă născută, Dar tot mumă-sa-l ajută. Din pustia de-închisoare, Scoate, doamne, iar la soare Omul ce-l hrănesc la sân Și îi e maicii stăpân.	Handsome emperor, Rein in your swift horse, For it flies too much like the wind, If you do not make my word clear to me. Your horse is not a born creature, Yet its mother still helps it. From the wilderness of the prison, Bring out, Lord, back into the sun The man I feed at my breast, And who is master to my mother.
Tricurâ niscânti dzâli, aşi. Amirălu avdza cânticlu ş-tu işita din casâ, ş-tu turnatâ, ma îľi si pârea câ feata easti glarâ, şi nu-ľi li bâga zboarili tru minti.	Trecură câteva zile, așa. Împăratul tot auzea cântecul – și când pleca și când se întorcea, dar își zicea că fata e proastă, și nu-i lua vorbele în seamă.	A few days passed like this. The emperor kept hearing the song – both when he left and when he returned – but he told himself the girl was foolish, and he paid no attention to her words.
Unâ dzuâ ea cânta ahântu jilosŭ, câ amirălŭ îşi ţânŭ callu, ca si-avdâ ghini zboarili, cari nu-ľi se pârurâ ca dzâsi di glarâ. U aclimă ningâ nâsŭ, şi u întribă ţi va s-dzâcâ: „callu ţe nu-i di mumâ-sa faptu, ma cu mumâ-sa i-ndreptu“ şi „omŭ ţi-lŭ hrâneaşti nâsâ ca pri un natŭ, şi easti a dadâ-sa-i bârbatŭ“. Feata ľi-aspusi câ, aţelu callu a lui, ţi-lŭ încalicâ elŭ, nu-i fitatŭ di iapâ, ma s-disică iapa, cari nu putea s-lu featâ şi aşi fu scosŭ di-tu nâsâ mândzul, şi cu chealea iapâľei s-feaţi şeaua cu cari si-îndreadzi callu.	Într-o zi, fata cânta cu-atâta jale, că împăratul își opri calul, să audă mai bine vorbele care, acum, nu-i mai părură a fi ale unei proaste. O chemă lângă el și o întrebă ce vrea să însemne: „cal ce nu-i ființă născută, dar tot mumă-sa-l ajută” și „omul ce-l hrănesc la sîn, și îi e maicii stăpân”. Fata răspunse că, acel cal al său, pe care îl încalecă el, nu e fătat de iapă, ci scos din burta ei, că nu-l putea făta, așa s-a născut, ca mânz, iar din pielea iepei s-a întocmit șaua, care se pune pe cal.	One day the girl sang with such sorrow that the emperor stopped his horse, to hear better the words which now no longer seemed to him to be those of a fool. He called her beside him and asked what she meant by: “a horse that is not a born creature, yet its mother still helps it,” and “the man I feed at my breast, and who is master to my mother.” The girl answered that that horse of his, which he rides, was not foaled by the mare, but taken out of her belly, because she could not give birth to it; thus it was born as a colt, and from the mare’s skin the saddle was made, which is put on the horse.
Aşi avea avdzâtâ nâsâ di la tatâ-su. Deapoaia îľi dzâsi a amirălui câ un omŭ, pri cari el dimândă s-lu arucâ tu zândani şi lu-alâsă fârâ di mâcari, easti a ľei tatâ şi, ca s-nu-lŭ alasâ s-moarâ di foami, lu hrâneasti nâsâ, ca pri un natŭ, cu sinlu a ľei.	Așa știa ea de la tătâni-său. Apoi i-a mai spus împăratului că știe ea, un om, care cum poruncise el, fusese aruncat în închisoare și lăsat acolo flămând; omul acesta este tatăl ei și, ca să nu moară de foame, îl hrănește dânsa, ca pe un prunc, la sânul ei.	That is what she knew from her father. Then she also told the emperor that she knew of a man who, as he had ordered, had been thrown into prison and left there hungry; that man was her father, and so that he would not die of hunger, she fed him herself, like a baby, at her breast.
Cîndu avdzâ amirălŭ aesti zboarâ, şi vidzu mintimińia featilei şi vrearea a ľei câtrâ tatâ-su, ľi si muľie ahântu inima, câ di-unâoarâ lu scoasi pri tatâ-su di-tŭ hapsi, și a featilei îľi deadi unâ pungâ di pâradz.	Când auzi împăratul astea, și când văzu cât de înțeleaptă este ea și câtă dragoste are pentru tatăl său, atâta i se înmuie inima, că pe loc îl scoase pe cel închis de la zdup, iar fetei îi dărui o pungă cu bani.	When the emperor heard this, and when he saw how wise she was and how much love she had for her father, his heart softened so much that on the spot he took the prisoner out of the dungeon, and he gave the girl a pouch of money.
Cu multa vreari ţi u-aspusi trâ tatâ-su, ş-cu mintimińia a ľei, putu feata s-lu ascapâ di la moarti siyurâ!	Cu dragostea ei fără margini, arătată tatălui-său, și cu mintea ei ageră, a izbutit fata asta să-l scape de la o moarte sigură pe om!	With her boundless love shown toward her father, and with her quick mind, this girl managed to save the man from a certain death!

ARMÂNEAȘTI	ROMÂNĂ	ENGLISH
TREIĽI LINÂVOȘI	CEI TREI LENEȘI	THE THREE LAZY MEN
Eara ţi nu şi-eara. Şi-eara nă oarâ trei linâvoși, Mitlu, Pitlu și Chitlu – cumŭ nu poț s-ț-u badz cu mintea. Di leani ţi lâ eara, nâ oarâ tu treili dzâli mâca.	A fost — ce n-am mai pomenit! Au fost cîndva trei leneși, Mitu, Pitu și Chitu — cum nu poți să-ți închipui. De lene ce le era, mîncau o dată la trei zile.	It happened – unheard of! Once there were three lazy men, Mitu, Pitu, and Chitu—so lazy you can’t imagine. They were so lazy that they ate only once every three days.
Chinsirâ si s-ducâ tu unâ hoarâ. S-nu ţiva di bagă vârnu di nâși nâ drâșcľeauâ ma-nsusŭ – si-acâţarâ şi-amiştreili deanumiri, și câtŭ muta unlu ciciorlu si-l bagâ ma înclo, lu muta ș-alanţâ! Calea tutâ nu scoasirâ cipitŭ trâ giuratŭ din gurâ; si-ľi videai, dzâţeai câ suntu țiva muţ.	Pleacă ei, să meargă într-un sat. Dar, ca nu cumva vreunul să se obosească cu un pas mai mult — s-au apucat de după umeri, și cînd își ridica unul piciorul, să-l întindă mai departe, se mișcau și ceilalți! Tot drumul — n-au scos o vorbă din gură; să-i fi văzut, ai fi zis că sunt muți.	They set off to go to a village. But so that none of them would get tired by taking even one extra step, they grabbed each other by the shoulders, and when one lifted his foot to move it forward, the others moved too! All along the road they didn’t utter a word—not a single one; if you had seen them, you would have said they were mute.
În cali — mea, nâ lirâ, vidzu unlu! Şi s-nu greascâ multi di leani: „ea-u!”, dzisi. Aestu fu Mitlu. „Cari…?”, gri Pitlu; „Si-u lea?”, adâvgă Chitlu; „Treiľi!”, tâľe cuvenda Mitlu.	Deodată, unul zărește în calea lor o liră. Și, ca să nu spună multe vorbe, de lene, zise doar: „uite-o!” Asta fu Mitu. „cine…?”, grăi Pitu; „s-o ia …“, adaose Chitu; „tustrei!”, sfîrși vorba Mitu.	Suddenly, one of them spotted a gold coin (a lira) in their path. And, being too lazy to say much, he only said: “Look—there it is!” That was Mitu. “Who…?” said Pitu. “Pick it up…” added Chitu. “All three!” finished Mitu.
Treiľi, câ de! — cumŭ sâ si-apleacâ mași unlu?	Păi, sigur — tustrei, că altfel, cum să se aplece doar unul?	Well, of course—all three, because otherwise how could only one bend down?
Cu angârii greauâ, acațarâ fluria treiľi, dupâ ţi feați unâ sihati — cu oara, pânâ si si-apleacâ și si s-mutâ împroști. Şi, di leani, tra s-nu u poartâ mași unlu, u țânurâ treiľi cu câti un dzeadzitŭ!	Apucă lira toți-trei, în silă mare, după ce le-a trebuit cam un ceas întreg să se-aplece și-apoi să se ridice iar. Și, de lene, ca să nu țină galbenul numai unul, îl sprijină toți-trei cu cîte un deget!	All three took hold of the coin, with great reluctance, after it took them about a whole hour to bend down and then stand up again. And, because they were lazy, so that only one wouldn’t have to hold the coin, all three propped it up with one finger each!
Agalea-galea, agalea-galea agiumsirâ în hoarâ ș-trapsirâ la hani. Hângilu lișină de-arâsŭ, cându-ľi vidzu pri halea aestâ. Ma, cara îľi vidzu cu fluria tru mânâ, nu lâ dzâsi ţiva; ma ľi-aștiptă ghini ș-ľi întrebâ ţe vor.	Iavaș-iavaș, iavaș-iavaș au ajuns în satul spre care plecaseră și au tras la un han. Hangiul — să leșine de-atîta rîs, cînd i-a văzut în ce hal veneau. Dar, zărindu-le lira în mînă, nu-i batjocori, ci îi primi frumos și-i întrebă ce doresc.	Slowly, slowly, slowly, slowly, they reached the village they were headed to and stopped at an inn. The innkeeper almost fainted from laughing when he saw what a state they were in. But seeing the coin in their hands, he didn’t mock them; instead he welcomed them politely and asked what they wanted.
— Pitâ, carni, yinŭ, mârcatŭ — grirâ nâși.	— Plăcintă, carne, vin, iaurt — ziseră ei.	“Pie, meat, wine, yogurt,” they said.
Hăngilu, dracŭ din vali, nu-aștiptâ cama multi: aduchi ţe vor și băgâ di l-adră pita, lă hearsi carnea, lă umplu cofa cu yinŭ şi lâ adusi misura cu mârcatŭ. Lâ bâgâ measa, ľi-amundusi	Hangiul, diavolul, nu le-a prea stat în preajmă; a auzit ce vor, puse să le facă plăcintă, le fierte carnea, le-a umplut o cofă cu vin și le-a adus și farfuria cu iaurt. Le puse masa, le umflă galbenul și-i lăsă în plata domnului.	The innkeeper, the devil, didn’t hang around much: he heard what they wanted, had a pie made for them, boiled the meat, filled a bucket with wine, and brought them a bowl of yogurt as well. He set the table, took their coin, and left them—payment settled.
Tuti buni, ma cari s-taľi pita, tora? Șed treili alichiț di murŭ și s-bagâ… ca aţelu cari va si s-minâ i va s-greascâ – s-taľi pita. Și ț-aflași tutiputâ s-greascâ i si s-minâ! Șidea treiľi ca niști icoani di-tu bisearicâ.	Bune toate, dar cine să taie plăcinta acum? Stau tustrei lipiți de zid și închid ochii… Cine s-o mișca cel dintîi, ori o vorbi — ăla s — o taie. Dar, ți-ai găsit cine să vorbească, ori să se miște! Ședeau ca niscai icoane pe pereți, în biserică.	Everything was good, but who was to cut the pie now? The three of them stood pressed against the wall and closed their eyes… Whoever moved first, or spoke, would have to cut it. But where would you find one of them to speak or move! They sat like icons on the walls in a church.
Un dhicuńearŭ , ți alâga și s-țânea di uși, treați ș-pri ningâ ușa lorŭ, bagâ caplu nuntru și acațâ s-caftâ: — Daţ la oarfânŭ, daţ!	Un cerșetor, din cei ce umblă pe la ușile oamenilor, trece și pe lîngă ușa lor, la han, își vîră capul în odaie și începe a se ruga: — Făceți-vă, pomană, oameni buni…	A beggar—one of those who go from door to door—passed by their room at the inn, stuck his head inside, and began to plead: “Give alms, good people…”
Ma vidzu câ nu s-minâ vârnu, tut s-cama apruchea dhicuńearlu. Aproachi-te, aproachi-te, – ľi-u deadi ńiurizma, di pitâ tu nări, și cându și-u băgâ dininti, dă-ľi, ș-dă-ľi – prota peturlu di pri-suprâ, apoia veardzili, călcîńili, peturlu di pri-ghiosŭ – nu-și alâsâ țiva.	Văzînd însă el că ăștia nu se mișcă deloc, s-a tot apropiat, ușor, ușor. Și, apropiindu-se, apropiindu-se, îi năvăli miroazna plăcintei pe nări, iar omul nu pierdu vremea, și-o așeză dinainte — și dă-i, și arde-i — mai întîi foaia de deasupra, apoi urzicile cu ouă, brînză și lapte din ea, apoi și marginile, și foaia de jos — nimic n-a lăsat, nici fărîmă fărîmiță.	But seeing that these fellows didn’t move at all, he kept edging closer, little by little. And as he came nearer and nearer, the smell of the pie hit his nostrils. The man wasted no time: he set it in front of himself—and went at it, and went at it—first the top crust, then the nettles with egg, cheese, and milk inside, then the edges, and the bottom crust—he left nothing, not a single crumb.
Câtŭ dipinâ pita, ľi-u întrâ a carnilei de-a ghinealui, di-ț ampârea câ-i agiunŭ – suptu di câtuși, cu ahâtâ agiuneațâ mâca.	Numai ce termină el de înghițit plăcinta, că se apucă gospodărește și de carne, de-ai fi zis că-i nemîncat — abia ieșit din post, atîta de flămînd se arăta și hăpăia!	No sooner had he finished swallowing the pie than he set to work on the meat too, as if he had never eaten—just out of fasting, so hungry he looked, gulping it down!
Cara u feați ghini ș-carnea, ľi si dișcľisi inima trâ yinŭ. Mută cofa și gâl- gâl!, gâl – gâl! — u stricură. Unâ stricurari și s-cucutâ dhicuńearlu, că lu adră caplu. Mea-l iu zbura singurŭ — câ ca cumŭ nâsŭ, nu-i vîrnu! Tu mardzini, lo ș-lâ aumsi fața linâvoșlorŭ cu mârcatŭ, îşi adună cumății țe-armasirâ tu trastu, și-ș luo zverca!	După ce puse bine și carnea, i se făcu poftă de vin. Înalță dar, cerșetorul, cofa, și — gîl-gîl!, gîl-gîl! — pînă n-a mai fost o picătură. Odată gata și trebușoara asta, se cherchelește omul, că i se urcase la cap. Iată-l că vorbește de unul singur — că cine e el, că nu se mai află unul ca el! Pînă la urmă se apucă și le tencui leneșilor boturile cu iaurt, apoi mai strînse ce mai rămăsese bucăți pe-acolo, și spălă putina!	After he polished off the meat, he got a craving for wine. So the beggar lifted the bucket and—glug-glug, glug-glug—until there wasn’t a drop left. Once that business was done, the man got tipsy, the wine going to his head. There he was, talking to himself—about who he was, and how there was no one else like him! In the end he even smeared the lazy men’s mouths with yogurt, then gathered up whatever scraps were left around, and washed out the tub!
Fudzindalui nâsŭ, mea — un câni întră tu udă ș-lă u întră a oasilorŭ. Cara vidzu cânili câ vârnu nu-l vâryeaști, se-apruche di linâvoși și acață s-ľi alingâ; alinsi unlu, tricu la alantu, și cându agiumsi la treilŭ, – cumŭ feați, cumŭ adrâ câ lu mușcă di ureacľi, di-l ustură pân tu frândzâli di hicati.	Plecînd el, iată că intră un cîine în odaie și s-aruncă asupra ciolanelor rămase de la ospăț. Dacă vede el că nu-l alungă nimeni, se apropie de cei trei leneși și se puse să-i lingă; îl linge pe unul, trece la celălalt, și cînd e la cel de-al treilea, — nu-ș ce face, ce drege, că-l mușcă de ureche, de-l duru pe ăsta pînă în rărunchi.	When he left, a dog came into the room and threw itself on the bones left from the feast. Seeing that no one chased it away, it went up to the three lazy men and started licking them: it licked one, then moved to the next, and when it reached the third—who knows what it did or how it managed it—it bit him on the ear so hard it hurt him to the very marrow.
Ațelu mușcatlu nu putŭ si s-țânâ și zghili. — Uh, lele-ńi!	Ăla mușcatul nu mai răbdă și-a urlat: — Au, vai de mine!	The one who got bitten couldn’t stand it and howled: “Ow, woe is me!”
Câtŭ dzâsi „leli-ńi!” și doľi alanț, tu unâ boați, îli grirâ: — Taľi-u pita, că tini griși!	Cum îl auziră „vai de mine!” — ceilalți doi, într-un glas, strigă: — Taie plăcinta, că tu ai vorbit!	When the other two heard “woe is me!” they shouted together: “Cut the pie—you spoke!”
Ți pitâ s-taľi, si-ľi taľi Dumnidză eľi aclo — câ nu avea armasâ ni sârmi.	Ce plăcintă să mai taie, tăia-i-ar Domnul din cer pe ei — că nu mai rămăsese nici de leac.	But what pie was there left to cut—may the Lord in heaven cut them down—for there wasn’t anything left at all.
Ș-ahânti ș-tuti pâțârâ linâvoșľi ș-lâvoșľi.	Și uite-așa au pățit leneșii și jegoșii ăia.	And that’s what happened to those lazy good-for-nothings.

LUPLU CU VULPEA	LUPUL ȘI VULPEA	THE WOLF AND THE FOX
Eara ți nu și-eara. Eara un lup, – Masturlu-Nicola, si una vulpi, – Chira- Mara. Nâși s-feațiră soț, si-avinâ deadun și avinaticlu s-lu-mpartâ frâțeaște. Tu ișirea avinari – aflară una oalâ cu ńiari. -Ha!, s-aurńi Masturlu-Nicola, – va u mâc! – Năinti ș-năinti nu prindi s-dzâț: „va u mâc”, ma: „va u mâcăm”, iľi fațe Chira-Mara. Ș-apoia, nu dzâț tine, ninga nu o-aflăm – și, ai! – s-u mâcăm? Maca vrei casâ s-adrăm, casa nu si-adarâ cu gâlpuirea a tut ți s-aflăm… – Cum știi, Mară! – Ți să știu? Cum fac tutâ lumea, ș-noi: s-u-ascundem ńearea și dit trei-trei dzâli, s-nâ duțem s-mâcăm câti puțână. Feațirâ cum gri Chira-Mara ațea șireata: u-ascumsiră ńearea tu un giuneapine. Nu tricu nâ dzuâ și – ia-ț-u cumbara vulpe, iu-ľi dzâți a luplui: – Masture-Nicola, mi-acľimarâ s-pâtedz ! – Macă te-acľimarâ, du-ti!, dzâsi luplu. Duse vulpea și – glâp-glâp!, glâpui ńearea diprisuprâ, că aclo duse, aestu-ľi fu pâtedzlu. Cându s-turnă, u întribă luplu: – Cum iľi dzâsiși, Chira-Mară? – Apârńitlu! Cum altă soi si-ľi dzâț, – câ eara protlu ficior în casâ. – Mușeatâ numâ, s-țâ bâneadzâ! – gri luplu. Dzua alantă, ia-ț-u vulpea, pale: – Mastur-Nicola, mi-acľeamă s-pâtedz, iara. – Em, du-ti maca te-acľeamâ! Vulpea dusi și – glâp-glâp!, u-ngiumitică oala di neari. Tu turnatâ u-ntribă nâpoi luplu: – Ți numă-ľi băgași, Chira-Mară? – Ți numă s-ľi bâgam? Giumiticâ îľi dzâș, câ-și fu featâ aestâ. După nâ dzuâ, nâpoi, vulpea: – Mastur-Nicola, ș-adz mi-acľimarâ s-pâtedz! Luplu – lup, iu si-ľi si ducă mintea lui că aoa nu curâ lucru curat! „Du-ti”, ľi-dzâsi diznou. Cari dusi vulpea, nu ț-alâsă ńeari tu oalâ! Tu turnatâ, nâpoi u-ntribă Masturlu-Nicola: – E, ți numâ-ľi bâgași ș-a noului vleat? – Bițită îľi bâgai numa!, dzâsi vulpea – câ ș-u-avea bițită tutâ ńearea. – Mușeatâ numâ, – s-țâ bâneadzâ! – iľi ură zdanganlu di lup. Taman avea tricutâ treili dzâli, ș-aprindea si s-ducâ s-mâcâ di ńeari. Am, ți s-mâcâ, chețri? Ńearea tută o-avea glâpuitâ mastorsa di vulpi. – Mastur-Nicola, Mastur-Nicola, – u mâcași ńearea fârâ di mini, cumu s-veade !, dzâsi vulpea. – S-mi ľerți, Chira-Mară, gri luplu – ma ńi si pare câ tini u adrași aestâ mușuteațâ ! Ba, câ tini, ba, câ mini – si-ncâcearâ și si-mpârțârâ. Vulpea lo calea câtrâ-n hoarâ, si-anciupă vârâ gâľină. Aclo iu-și imna, da di un preftu. Aestu s-turna, cu yumarlu încărcat di lituryii, di la bisearicâ. Nâsâ-1 vidzu, ma, di diparte, s-tease-n calea-ľi, ca psoahe, și, preftul, cumu vidzu, cându tricu pri ningâ vulpi, u lo di cicior ș-u-arucă pri yumar. Bunâ-i, mindui omlu, trâ guna ali prifteasi! Vulpea, pri dinâpoi, dizleagâ sațľi ș-arucă lituryiili unâ câti ună, tuti împadi. Dipuni apoia și iar, unâ câte ună, li-adună di-mpadi și – ľea-ľi ciulica, s-poț! Agiumsi cu nâsi tu păduri. Aoa, na-1 și Masturlu-Nicola. Aestu-ľi dzâți, ciudusit: – D-iu, cumbarâ, d-iu, Mară, cu pleașca aestâ? – D-iu s-hibâ, Masture-Nicola? Em, di la bisearicâ! – Cum acși, di țâ li deadiră? Cum feațiși? – Cum s-fac? Cum vreai s-fac?! Mi duș ningă ușa di bisearică și acățai: dă-ńi, prefte, nâ lituryii! – dă-ńi, prefte, nâ lituryie! Și preftul, trâ unâ – îńi deadi nâ tisagâ! – S-mi duc ș-io, ńi-da ș-a-ńia? – Avdzâ, s-da? Va zbor, aestâ ? ! Nu amână luplu și na-l iu s-duți la bisearicâ. Iși bagâ caplu tu ușâ și apârneaști s-aurlâ ca vâr lup: – Dă-ńi, prefte, nâ lituryii! Dăăă-ńi prefte nâ lițuryii! – Duuua, lupe! Duuua, lupe! – acâțarâ lumea si zghilească di tuti părțâli, – câ nu vidzu luplu cum fudzi de-acloți. Agiumsi tu păduri. Ei-iasi vulpea s-lu-așteaptâ și s-lu-ntreabâ, cum tricu? El aspusi ți pâțâ ș-cum vrea-ľi frângă chilunghea, s-lu bâga tu mânâ. – Am, nu ti-ntreb – cum dzâțeai?, gri vulpea. – Cum s-dzâc?: Dăăă-ńi, prefte, nâ lituryii! – De-aestâ nu-ț deadirâ, Mastur-Nicola. Va dzâțeare cu boațea ma minutâ, nu tu groasa! Aclo va si stridz dip ayalea: „Dă-ńi, prefte, nă lituryii”. Chirutlu di lup ascâpă nă oară nifrâmtu, și s-lo dupâ mintea ali vulpi, sâ s-ducâ s-greascâ… cu boațea minutâ. E, nu-apucă Masturlu si-și bagâ caplu tu uși, și: Duuuaaa! – pri nâs, cu câni, cu câțăľi, și-l cruirâ, îl cruirâ cu parlu, pânâ-l vâtâmarâ! Ș-cu aestâ, ascâpă vulpea di pondul di lup.	A fost – ce n-a mai fost. A fost odată un lup, – Cumătru-Nicola, și-o vulpe, – Cumătra-Mara. Ăștia doi s-au întovărășit, să vâneze împreună, iar vânatul, și-au zis, l-or împărți frățește. Ieșind la vânat, dar, dau peste o oală cu miere. – Aha!, se repezi Cumătru-Nicola, – o pap ! – Mai întâi și mai întâi nu trebuie să spui: „o pap !”, ci: „o păpăm !“, i-a zis Cumătra-Mara. Apoi, nu te gândești, nici n-am dat bine de oală, și gata: pe ea! Dacă vrei să facem casă laolaltă, află că n-o facem înghițind orice agonisim… – Fie, Mara, cum știi tu. – Da, cum știu eu! Să facem și noi ca toată lumea. Acum, bunăoară, ascundem mierea și din trei în trei zile mergem să mâncăm din ea. Făcură cum zise Cumătra-Mara cea șireată: au pitit mierea sub un jneapăn. Nu trece o zi și iată că jupâneasa vulpe îi zice lupului: – Jupân Nicola, mă cheamă cineva să-i botez! – Dacă te cheamă, du-te!, zise lupul. Se duse vulpea și – lip-lip ! – înghiți mierea de deasupra, că aci venise, ăsta-i era botezul. La întoarcere, o întreabă lupul: – Ce nume i-ai dat pruncului, Cumătră-Mara ? – începutul! Cum era să-i zic altfel, primului băiat din casa omului? – Frumos nume! Să-ți trăiască! – mai grăi lupul. A doua zi, vulpea – iară: – Cumetre-Nicola, iar mă cheamă să botez. – Păi, du-te, dacă te cheamă! Plecă vulpea și – lip-lip!, a înjumătățit oala de miere. Când veni înapoi, lupul o întreabă din nou: – Ăstuia ce nume-i dăduși, Cumătră-Mara ? – Ăstuia-i zisei Jumățică, fiindcă a fost fată de-astă dată. Mai trece o zi, și vulpea: – Jupân Nicola, și azi mă cheamă să botez! Lupul – lup, cum să priceapă el că aci nu-i lucru curat ? “Du-te!” Așa i-a zis. Acuma vulpea a gătat toată mierea din oală! Întorcându-se ea de-acolo, Cumătru-Nicola întreabă iar, curios: – Ei, cum i-ai zis și noului prunc ? – Gătatu’ îi zisei – făcu vulpea, care știa că pusese bine toată mierea. – Frumos nume,-să-ți trăiască !, îi ură prostovanul de lup. Tocmai trecuseră cele trei zile, și-acu trebuia să meargă să guste din mierea pitită. Dar, ce să mai guste? Pietre? Că mierea o hăpăise toată jupâneasa vulpe. – Cumetre-Nicola, Cumetre-Nicola, – ai păpat mierea singur, cum văd eu!, zise vulpea. – Ba, să mă ierți, Cumătră-Mara, grăi lupul, dar mi se pare că tu ai făcut trebușoara asta minunată! El, că tu, ea, că tu – s-au certat și s-au despărțit. Vulpea o porni spre sat, să-nhațe vreo găină. Pe drum se întâlnește cu un popă. Popa se înturna de la biserică, spre casă, cu măgarul încărcat de prescuri. Ea îl văzuse mai de departe și se-ntinse lângă cărare, prefăcându-se moartă. Popa, zărind-o, o ia de picior și-o azvârle pe măgar, deasupra prescurilor. „E bună, își zise omul, de-o blană pentru preoteasa mea !” Vulpea, în spate, dezleagă sacii și aruncă prescurile una câte una, pe toate, în drum. Se dă apoi și ea jos și, din nou – una câte una – le culege pe toate și, – pe-aci ți-i drumul! Ajunge cu prescurile în pădure. Aci, iată-l și pe Jupân-Nicola. Asta, uluit, întreabă: – De unde, cumătră, de unde, Mara, o așa pleașcă? – De unde să fie, Cumetre-Nicola? Păi, de la biserică! – Dar cum de ți le-au dat? Cum făcuși? – Cum făcui? Cum era să fac? Mă dusei lângă ușa bisericii și-am început să-l toc pe popă: dă-mi, părintele, o prescură! – dă-mi părințele, o prescură! Popa, ce putea face? îmi dădu o desagă întreagă, în loc de-o prescură! – Atunci, merg și eu. Mi-o da și mie? – Ba bine că nu! Cum să nu-ți dea ? ! Lupul nu-și pierde vremea și, iată-l – la biserică. își vâră capul pe ușă și se pornește pe un urlet – lupesc, ce mai!: -Dă-mi, părinte, o prescură! Dăăă-mi părințele o prescură ! – Huooo, lupe ! Huooo, lupe ! – începe toată lumea să țipe – de n-a mai știut lupul cum să se facă nevăzut de pe acolo. Așa, ajunse iar în pădure. Vulpea îi ieși înainte și-l întrebă cum s-a descurcat. Lupul îi povesti ce-a pățit și cum erau să-l scarmene, dacă puneau mâna pe el. – Dar, ia spune-mi, cum ai cerut ?, îl mai întrebă vulpea. – Păi, uite-așa: Dăăă-mi, părinte, o prescură! – Ei, de-aia nu-ți dădu, Cumetre-Nicola. Trebuie cerut cu o voce mai scăzută, nu așa – urlând! Subțire, încetișor, așa se cere: „Dă-mi, părintele, o prescură”. Prostul de lup, care scăpase o dată cu viața, se lăsă dus de nas de vulpe, și se mai duse o dată, să ceară acum … cu o voce mai scăzută. Numai că, nici nu apucă biet Cumătrul să-și vâre bine capul pe ușă, și lumea: Huooo, pe el! – cu câini, cu căței, și arde-l, și arde-l cu parii, până îl omorâră ! Și, cu asta, vulpea a scăpat de neisprăvitul de lup.	Once upon a time, there was – what has never been before There was once a wolf, named Master Nicola, and a fox, named Dame Mara These two became companions, deciding to hunt together and share the spoils fairly. As they went out hunting, they came across a pot of honey. – “Aha!” exclaimed Master Nicola, rushing at it, “I’ll eat it!” “First of all,” said Dame Mara, “you shouldn’t say ‘I’ll eat it!’, but ‘we’ll eat it!’ And second, don’t you think it’s a bit much – we just found the pot, and you’re already diving in! If we’re going to live together, you should know we can’t devour everything we come by…” “Alright, Mara, as you wish.” “Yes – as I know best! Let’s do like everyone else. For now, let’s hide the honey and come back every three days to eat a little from it.” They did just as clever Dame Mara suggested: they hid the honey under a juniper bush. Not a day passed before the sly fox said to the wolf: “Master Nicola, someone’s asking me to be a godparent at a baptism!” “If they’re calling you, go!” said the wolf. So off the fox went and – slurp, slurp! – ate the top layer of the honey, because that’s why she had made up the story. That was the “baptism.” When she returned, the wolf asked: “What name did you give the baby, Dame Mara?” “Beginning,” she replied. “What else could I name the first child in someone’s home?” “Nice name! May the child live long!” said the wolf. The next day, the fox again said: “Master Nicola, they’ve asked me again to be a godparent.” “Well, if they’ve asked you, go!” Off went the fox and – slurp, slurp! – ate half the pot of honey. When she came back, the wolf asked again: “What name did you give this one, Dame Mara?” “I named this one Halfy, because it was a girl this time.” Another day passed, and the fox said: “Master Nicola, they’ve asked me again to be a godparent!” Being a wolf, how could he know something wasn’t right? “Go!” That’s what he said. This time the fox finished the entire pot of honey! Returning from her little trip, the wolf asked curiously: “So, what name did you give the new baby?” “I called it Finished,” said the fox, knowing she had eaten all the honey. “Lovely name – may the child live long!” the foolish wolf wished her. Three days had passed, and it was time to go taste the hidden honey. But taste what? Stones? Because the lady fox had gulped down all the honey. “Master Nicola, Master Nicola,” said the fox, “you ate all the honey yourself, I see!” “No, forgive me, Dame Mara,” replied the wolf, “but it seems to me you’re the one who pulled off that sweet little trick!” He said she did it, she said he did – they argued and went their separate ways. The fox headed toward the village to snatch a chicken. On the road, she ran into a priest. The priest was coming home from church, his donkey loaded with holy bread. The fox saw him from afar and lay down by the roadside, pretending to be dead. The priest, spotting her, grabbed her by the leg and tossed her on the donkey, on top of the bread. “She’ll make a fine pelt for my wife,” thought the priest. The fox, from behind, untied the sacks and tossed out the loaves of bread, one by one, onto the road. Then she jumped down herself and – one by one – picked them all up and disappeared. She made her way into the forest with the loaves. There she met Master Nicola. He asked, amazed: “Where from, Dame – where from, Mara, such a windfall?” “Where else, Master Nicola? From the church!” “But how did they give them to you? What did you do?” “What did I do? I went to the church door and started nagging the priest: ‘Give me, Father, a loaf! Give me, Father, a loaf!’ What could the priest do? He gave me a whole sack instead of just one!” “Then I’ll go too. Will he give me some as well?” “Of course! Why wouldn’t he?!” The wolf wasted no time and headed to the church. He stuck his head through the door and started to howl – wolf-style: “Giiive me a loooaf Father! Giiive me a loooaf Faaaather!” “Boo! Get out, wolf! Boo!” yelled everyone – until the wolf didn’t know how to vanish fast enough. Back in the forest he went. The fox met him and asked how things went. The wolf told her what happened and how close he came to getting beaten, had they caught him. “But tell me, how exactly did you ask?” the fox inquired again. “Just like this: Giiive me a loooaf Father!” “Ah, that’s why he didn’t give you any, Master Nicola. You have to ask in a softer voice, not yelling like that! Quietly, gently – that’s how you ask: ‘Give me a loaf Father.’” The foolish wolf, who had escaped with his life once already, let himself be fooled by the fox again and went once more – this time to ask… in a lower voice. But the poor Master didn’t even get his head properly through the door when the people shouted: “Boo! Get him!” – with dogs, with sticks – and beat him until they killed him! And that’s how the fox got rid of the good-for-nothing wolf.

ARMÂNEAȘTI	ROMÂNĂ	ENGLISH
LILICEA DI PI MURMINTU	FLOAREA DE PE MORMÂNT	THE FLOWER ON THE GRAVE
Unâ muľiari moași avea mași unŭ hiľiu. Bâna doiľi tu nai laia urfańi. Anda si-apruche oara ti moarti, muľiarea cľimă hiľi-su și-ľi dzâsi cu lăcrâńi întrocľi: “Hiľiu a meu durutŭ, fudz tru xeani alargu ș-caftâ-ț aclo iyurea; io va s-morŭ curundu, și-aua tu hoarâ nu-ai canŭ cari s-țâ dzâcâ unŭ zborŭ vluyisitŭ, ti-ațea câ hii ftohŭ ș-oarfânŭ. Ama nu agasse, dupâ ți va mi-angrochi, s-ti torńi la murmințâ tru ziya a noaptiľei și si-aruchi lilicea ți va s-creascâ pi murmintulu a meu. Și si-ai angâtanŭ di-aestâ lilici, câ ea va ț-aspunâ calea câtrâ tihea a ta.”	O femeie bătrână avea un singur fiu. Trăiau amândoi în sărăcia cea mai neagră. Când i se apropie ceasul morții, femeia chemă pe fiul său și-i zise printre lacrimi: «Dragul meu, du-te în lumea largă și caută-ți acolo norocul; eu voi muri în curând, iar aici în sat tu n-ai pe nimeni care să-ți spună măcar un cuvânt bun, fiindcă tu ești copilul unor oameni săraci. Numai nu uita că după ce mă duci pe mine la cimitir, să vii din nou la miezul nopții la mormântul meu și să culegi floarea ce va fi crescut pe dânsul. Dar să ai grijă de floarea aceasta ca de ochii tăi, fiindcă ea îți va arăta drumul norocului tău.»	An old woman had an only son. They both lived in the blackest poverty. When her hour of death drew near, the woman called her son and said through tears: “My dear boy, go into the wide world and look there for your fortune; I will die soon, and here in the village you have no one to say even a kind word to you, because you are the child of poor people. Only do not forget that after you take me to the cemetery, come again at midnight to my grave and pick the flower that will have grown on it. And take care of this flower like your own eyes, because it will show you the road to your good fortune.”
Dupâ îndauâ dzâli muri mârata moași, ș-hiľilu u-angrupă cu tutâ tińia. Tru ziya a noaptiľei pali neasi la murmințâ ș-vidzu câ pi murmintulu a dadâ-sa-ľi avea criscutâ ș-luludhyipsitâ unâ lilici ńirlâ di unâ mușuteațâ fârâ aspuneari. Ficiorlu u-arupsi ș-multu câștigosŭ u hipsi tu gepea di paltu.	Curând după aceea muri biata bătrână, iar fiul său o înmormântă cu toată cinstea. La miezul nopții se duse din nou la cimitir și văzu că pe mormântul mamei sale înflorise o floare albastră și nespus de frumoasă. Băiatul o rupse și o puse cu toată băgarea de seamă în buzunarul hainei.	Soon after that the poor old woman died, and her son buried her with all honour. At midnight he went again to the cemetery and saw that on his mother’s grave a blue, very beautiful flower had bloomed. The boy picked it and put it carefully in the pocket of his coat.
Dheftira dzuâ, gionli a nostu luo calea câtrâ xeani și-andâmusi încali unŭ lupŭ cari îmna așcľiupicândalui ș-ți-ľi pricâdzu cu zboarili: “Gioni, hii bunu și-ascoati-ńi pliumbulu ditŭ ciciorŭ!”	A doua zi flăcăul nostru porni în lumea largă și întâlni pe drum un lup care mergea șchiopătând și care i se rugă zicându-i: «Flăcăule, fii bun și scoate-mi glonțul din picior!»	The next day our lad set out into the wide world and met on the road a wolf who was limping and who begged him, saying: “Young man, be kind and take the bullet out of my leg!”
Tinirlu ľi-ascoasi pliumbulu, ș-luplu îľi gri pali: “Nu potŭ s-țâ pâltescu tora di oarâ ti buneața ți ńi-u-adrași, ama azmuldzi unŭ hirŭ di perŭ di-tu chealea a mea și-anda va si-ai ananghi di-agiutorlu a meu, suflâ tru elŭ!” Ficiorlu ľi-azmulsi unŭ perŭ, lu bâgă îngepi ningâ lilicea ațea ńirlâ, și-și mutri calea ninti.	Tânărul îi scoase glonțul, iar lupul îi zise din nou: «Nu pot să-ți răsplătesc numaidecât binele ce mi-ai făcut, dar smulge un fir de păr din blana mea și când ai vreodată nevoie de ajutorul meu, suflă într-însul!» Băiatul îi smulse un fir de păr, îl puse în buzunar lângă floarea cea albastră și își căută mai departe de drum.	The young man took out the bullet, and the wolf said again: “I cannot repay right now the good you have done me, but pluck a hair from my fur, and when you ever need my help, blow on it!” The boy plucked a hair, put it in his pocket next to the blue flower, and went on his way.
Imnă multi căľiuri, ama iuva nu lu-agiumsi tihea. Și-adusi aminti zboarâli ți-ľi li-avea aspusâ dadâ-sa tu sihatea di moarti și-ascoasi di-tu gepi lilicea ațea ńirlâ. Chicusitŭ, u bâgă mpadi. Ș-ți s-veadâ? Lilicea s-mută însusŭ tu-aerâ și-ľi dzâsi cu zborŭ uminescu: “Yina dupâ mini! Bagâ oarâ câ nafoarâ di tini vârnâ nu poati s-mi veadâ, ti-ațea îmnâ-ńi isihŭ pri torŭ, câ io va ti ducŭ la tihea a ta.”	Multă vreme bătu el drumurile, dar de noroc nu dete nicăieri. Își aduse aminte de cuvintele ce-i spusese maică-sa în ceasul morții și scoase din buzunar floarea cea albastră. O puse cam supărat jos pe pământ. Însă, ce-i fu dat să vadă? Floarea se ridică în sus în văzduh și-i zise cu grai omenesc: «Vino după mine! Să știi că afară de tine nimeni nu mă poate vedea, de aceea urmează-mă foarte liniștit, fiindcă eu te voi duce la norocul tău.»	For a long time he walked the roads, but nowhere did he find good fortune. He remembered the words his mother had told him at the hour of death and took from his pocket the blue flower. He put it, somewhat upset, down on the ground. But what did he see? The flower rose up into the air and said to him in a human voice: “Follow me! Know that apart from you no one can see me; therefore follow me very quietly, because I will take you to your good fortune.”
Ș-lilicea azbuira dinintea a ficiorlui ți tutŭ îmna dupâ nâsa. Dicsearâ întrarâ tu-unâ pâduri iu gionli andâmusi unâ vulpi cari-ľi azburâ acși: “Durutlu a meu soțŭ, ascoati-ńi, țâ pricadŭ, yiaspili ți-ńi întră tu ureacľi câțe îńi da mari ponŭ.”	Și așa floarea zbură înaintea băiatului care mergea după ea. Pe înserate intrară într-o pădure și tânărul văzu acolo o vulpe care îi vorbi în felul următor: «Dragul meu prieten, scoate-mi, te rog, viespea care mi-a intrat în ureche și din pricina căreia nu mai pot de durere.»	And so the flower flew ahead of the boy, who went after it. Toward evening they entered a forest and the youth saw there a fox who spoke to him as follows: “My dear friend, please take out the wasp that has gone into my ear and because of which I am in great pain.”
Ficiorlu ľi-ascoasi yiaspea, ș-vulpea-ľi dzâsi pali: “Nu potŭ s-țâ dau tora di oarâ pârălu ti ghineața ți ńi-adrași ama va ț-aspunŭ țiva ți-i ti simferlu a tău. Știu c-aladz dupâ tihi, ama ninti si-u-aprâftâsești prindi ta s-hii huzmichearŭ la unâ dzânâ ehtrâ, a curi va s-lipseascâ sâ-ľi pașți chiro di trei dzâli unâ vacâ cu coarnili di malmâ. Va s-lipseascâ si-ai angâtanŭ ta s-nu s-toarnâ vaca singurâ acasâ, câ va si-ai mari cripari di dzânâ. Ș-ma s-poț ta s-țâńi vaca la pâșuni tru livadi și s-nu u-alași s-fugâ singurâ acasâ, sâ-ľi cafțâ ali dzânâ ti pâyă s-țâ da câciula ți șadi aspindzuratâ dupâ furnu. Ațelu ți va-și bagâ aestâ câciulâ, va s-hibâ nividzutŭ, ici canŭ nu va s-poatâ s-lu veadâ.” Aestâ-ľi dzâsi vulpea ș-chirŭ diunâcali, iara ficiorlu ș-bâgă lilicea îngepi ș-si-arcă pi somnu pi iarba veardi.	Tânărul îi scoase viespea, iar vulpea îi zise din nou: «Nu pot să mă plătesc în alt fel de binele ce mi-ai făcut decât să-ți spun ceva care te privește. Știu că umbli după noroc. Mai înainte de a-l găsi, trebuie să slujești la o zână rea, căreia va trebui să-i duci trei zile la pășune o vacă cu coarnele de aur. Va mai trebui să ai grijă ca vaca să nu se întoarcă singură acasă, căci altfel vei fi rău mustrat de către stăpâna ta. Dar dacă izbutești să ții vaca în livadă și să nu o lași să-ți fugă singură acasă, să-i ceri zânei ca plată căciula care atârnă în cuiul de după sobă. Cine își pune căciula aceasta, se face nevăzut de toată lumea.» Așa îi zise vulpea care după aceea pieri, iar băiatul își puse floarea în buzunar și se culcă pe iarba verde.	The youth took out the wasp, and the fox said again: “I cannot pay in any other way for the good you have done me except to tell you something that concerns you. I know you are looking for fortune. Before you find it, you must serve an evil fairy, to whom you will have to take for three days to pasture a cow with golden horns. You must also be careful that the cow does not return home by itself, because otherwise you will be harshly scolded by your mistress. But if you succeed in keeping the cow in the orchard and not letting it run home by itself, ask the fairy as payment for the cap that hangs on the peg behind the stove. Whoever puts on this cap becomes invisible to everyone.” So said the fox, who then disappeared, and the boy put the flower in his pocket and lay down on the green grass.
Alantâ dzuâ pali ascoasi lilicea ș-îmna dupâ nâsa. Dupâ niheamâ chiro agiumsirâ dininti la unâ pâlati di herŭ, iu lilicea dânâsi și-ľi dzâsi a ficiorlui: “Hidzi-mi îngepi ș-va mi-ascoț mași atumțea anda va țâ grescu mini”. Mizi u hipsi îngepi, ș-poarta a pâlatiľei di herŭ si dișcľisi ș-pi praglu di uși s-fânârsi unâ moași urutâ ti puvrii: “Ți cafțâ aua?” îľi gri a ficiorlŭi. “Voi ta si-intru cu-arugâ,” ľi-apândisi gionli. “Ghini, va ti-aprochiu,” îľi dzâsi moașa. “Va-ńi pașțâ vaca a mea cu coarni di malmâ, ama sâ știi câ va țâ taľiu caplu cara s-hibâ di-s toarnâ acasâ unâ singurâ oarâ, fârâ s-hibâ cu tini. Ș-ma s-hii axi si-u torńi acasâ di adunŭ cu ea di la livadi chiro di trei dzâli, ai andreptu s-ț-aledz iți ti ariseaști di-tu pâlatea a mea.”	Ziua următoare scoase din nou floarea și se luă după dânsa. Nu după mult timp sosiră înaintea unui palat de fier, unde floarea se opri și-i spuse băiatului: «Pune-mă în buzunar și să nu mă scoți decât atunci când te chem eu.» Dar abia o puse în buzunar, că poarta palatului de fier se deschise și pe prag se ivi o babă groaznic de urâtă: «Ce cauți aici?» întrebă pe băiatul. «Vreau să mă bag slugă», îi zise băiatul. «Bine, te primesc», îi zise baba. «Vei duce la pășunat vaca mea cu coarnele de aur, dar să știi că-ți tai capul dacă îmi vine acasă măcar o singură dată, fără să fie însoțită de tine. Dacă izbutești, însă, ca trei zile la rând să te întorci cu dânsa de la livadă, ai dreptul să alegi și să iei din palatul meu tot ce îți place mai bine.»	The next day he took out the flower again and followed it. Not long after, they arrived before an iron palace, where the flower stopped and said to the boy: “Put me in your pocket and do not take me out except when I call you.” But as soon as he put it in his pocket, the gate of the iron palace opened and on the threshold appeared a terribly ugly old woman. “What are you looking for here?” she asked the boy. “I want to hire myself as a servant,” said the boy. “Good, I accept you,” said the old woman. “You will take to pasture my cow with golden horns, but know that I will cut off your head if it comes home even once without being accompanied by you. If, however, you succeed in returning with it from the orchard three days in a row, you have the right to choose and take from my palace whatever you like best.”
Livendulu gioni cu multâ harauâ întră cu-arugâ și-dusi vaca ațea sarpitâ ș-cu coarni di malmâ la pâșuni alantâ tahinimâ. Ama mizi agiumsi la livadi ș-vaca lo ta s-toarnâ la pâlati. Cumu vidzu aestâ ficiorlu ascoasi avrapa di-ngepi hirlu di perŭ di lupŭ ș-suflă tru nâsŭ. Și-truoarâ vini luplu cu ńiľi ș-ńiľi di luchi, cari u-anvârtirâ vaca di nu putŭ niți s-minâ ditŭ locŭ. Dicsearâ, gionli a nostu si turnă cu vaca di la pâșuni și-s bâgă s-doarmâ. Ș-tutŭ ași ș-dheftura ș-treia dzuâ. Vrea nu vrea, tora dzâna ľi-aspusi a tinirlui sâ-și aleagâ ditŭ pâlati iți luyurii lu-arisea, și-ficiorlu, trâ ciudii, bâgă mâna pi-unâ câciulâ ș-u lo di pi penurâ, iu șidea aspindzuratâ. Anda vidzu aestâ, dzâna ahurhi si-aurlâ ș-vru s-ľi-u azmulgâ ditŭ mâńi, ama tinirlu u bâgă ayońia pri capŭ și-tru-oarâ s-feați afanŭ di dzânâ. Cumu înși ditŭ pâlati, u lo di pi capŭ ș-u bâgă tu gepi, și-avdzâ boațea a liliciľei ńirlâ, cari-ľi gri: “Tora ascoati-mi mini di îngepi.” U-ascoasi, ș-lilicea lo di-amplâtea pritŭ aerâ, iara ficiorlu îmna dupâ nâsâ.	Flăcăul voinic se învoi bucuros și duse la pășunat vaca năzdrăvană. Dar abia o duse la livadă, că vaca se și pregăti să o ia la picior și să fugă singură îndărăt la palat. Văzând aceasta, băiatul scoase din buzunar firul de păr al lupului și suflă într-însul. Și iată că veni lupul cu multe alte mii de lupi, care o încercuiră și nu o lăsară să se miște din loc. Seara, tânărul o duse înapoi la palat și apoi se culcă și el. La fel se întâmplă și a doua și a treia zi. Vrând, nevrând, zâna îi spuse acum să-și aleagă din palat ce-i place, iar el puse mâna pe căciula cea năzdrăvană și o luă din cui. Văzând aceasta, zâna începu să țipe și voi să i-o smulgă din mâini, dar tânărul o puse numaidecât pe cap, așa că zâna nu putea să-l vadă. Când ieși afară din palat, o scoase din nou din cap și o puse în buzunar, auzi însă glasul florii celei albastre, care îi zise: «Acum scoate-mă pe mine din buzunar!» O scoase, floarea începu să plutească în văzduh, iar băiatul se lua după ea.	The sturdy lad gladly agreed and took the wondrous cow to pasture. But as soon as he took it to the orchard, the cow prepared to run and to flee back alone to the palace. Seeing this, the boy took from his pocket the wolf’s hair and blew on it. And behold, the wolf came with many thousands of wolves, who surrounded it and did not let it move from the spot. In the evening, the youth took it back to the palace and then lay down to sleep. The same happened the second and the third day. Whether she wanted to or not, the fairy now told him to choose from the palace what he liked, and he put his hand on the magic cap and took it from the peg. Seeing this, the fairy began to scream and wanted to snatch it from his hands, but the youth put it at once on his head, so the fairy could not see him. When he went out of the palace, he took it off again and put it in his pocket, and he heard the voice of the blue flower, which said to him: “Now take me out of your pocket!” He took it out, the flower began to float in the air, and the boy went after it.
Multi dzâli bâtu căľiuri ș-cârări gionli a nostru, fârâ s-da di tihi, cându, ia-lu dinintea a unlui munti analtu. Câpâitu di-ahântâ cali, șidzu mpadi și-avdzâ lilicea cumŭ-ľi gri: “Hidzi-mi pali îngepi!”	Multe zile de-a rândul bătători tânărul nostru drumurile și cărările fără să-și găsească norocul, când iată că ajunse la un munte înalt. Obosit de atâta umblet, șezu jos și auzi că floarea îi zise: «Pune-mă la loc în buzunar!»	For many days in a row our youth trod roads and paths without finding his fortune, when, behold, he reached a high mountain. Tired from so much walking, he sat down and heard the flower say to him: “Put me back in your pocket!”
Adră ași și si-arcă pri somnu sumŭ unŭ cupaciŭ. Tricu multâ oarâ, dzuua loa di si-apriduna, ș-ficiorlu nica durńia. N-dzari s-videa luna anyilicioasâ ți luńina piștireili lâiti a muntilui. Nu si-avdza niți unâ boați ș-muntili durńia ca mortu, afundusitŭ tu-unŭ somnu ahândosŭ.	Așa făcu și el se culcă apoi la umbra unui arbore. Ziua trecuse de mult, iar băiatul dormea mereu. Luna se ivi strălucitoare, luminând stâncile cenușii ale muntelui. Nu se auzea nici un glas și muntele întreg zăcea ca mort cufundat în somnul cel mai adânc.	So he did, and then lay down under the shade of a tree. The day had long since passed, and the boy kept sleeping. The moon appeared bright, lighting the grey rocks of the mountain. No voice was heard and the whole mountain lay as if dead, sunk in the deepest sleep.
Ș-diunâcali si-avdzâ unŭ țiurŭ ti sparizmâ, ți-lu diștiptă pi ficiorŭ. Mutri aspâreatŭ anvârliga ș-vidzu unâ catâ mult mari cari trâdzea azvarna unŭ omŭ ciuflicŭ. Ficiorlu s-lâhtârsi și ansâri însusŭ. Agudi cata cu unâ cheatrâ și-ea lu sâlâghi ciufliclu omŭ. Cumu vidzu câ ascâpă di catâ, omlu ńicŭ lu pâlâcârsi pi ficiorŭ s-lu ľia mbrațâ. Aestu lu luo omlu ńicŭ mbrațâ, cari-ľi dzâsi: “Mi-ascâpași, ama tora va s-n-ascundemŭ câ cata easti unâ mâyistrâ arauâ ți va s-cľiamâ multi suti di câti ș-va nâ vatâmâ.”	Dar deodată răsună un țipăt înfricoșător, care trezi pe băiat. Când privi speriat în jurul său, văzu o broască țestoasă foarte mare, care trăgea de picior un omuleț mic cât o șchioapă. Băiatul a sărit în sus, a dat cu o piatră în broasca țestoasă și aceasta l-a lăsat pe omuleț. Văzându-se scăpat de broască, omulețul se rugă de băiat să-l ia în brațe. Așa făcu și băiatul, iar omulețul îi zise: «M-ai scăpat, decât acum unde să ne ascundem, fiindcă broasca țestoasă este o vrăjitoare rea și are să cheme multe sute de broaște țestoase, care ne vor omorî.»	But all at once a frightening scream sounded, which woke the boy. When he looked in fear around him, he saw a very large tortoise that was dragging by the leg a tiny little man. The boy jumped up, threw a stone at the tortoise, and it let the little man go. Seeing himself freed from the tortoise, the little man begged the boy to take him in his arms. So the boy did, and the little man said to him: “You saved me, but now where shall we hide, because the tortoise is an evil witch and will call many hundreds of tortoises, who will kill us.”
Ficiorlu ascoasi di-ngepi câciula ațea mâγipsitâ ș-u bâgă pi capŭ. Mizi adră aestâ, câ di câtrâ iuțido ľi-apitrusea ńiľi di câti, cari lu câfta pi ficiorŭ, ama nu putea tora s-lu veadâ. Și-ași ficiorlu cu omlu ńicŭ mbrațâ puturâ ta si-imnâ ninti pânâ deadirâ di întrata di unâ piștireauâ. Aclo, omlu ńicŭ ľi dzâsi a ficiorlui: “Tora bagâ-mi mpadi ș yina dupâ mini. Voi s-ti-adarŭ avutŭ ș-hârsitŭ.”	Băiatul scoase din buzunar căciula cea fermecată și o puse în cap. Abia făcu aceasta, că din toate părțile au dat năvală mii de broaște țestoase, care îl căutau pe tânăr, dar nu puteau să-l vadă. Și așa, flăcăul nostru cu omulețul au putut să meargă înainte până ce ajunseră la intrarea unei peșteri. Acolo, omulețul zise băiatului: «Acum pune-mă jos și vino după mine. Vreau să te fac bogat și fericit.»	The boy took from his pocket the enchanted cap and put it on his head. As soon as he did this, from all sides thousands of tortoises rushed in, who were looking for the youth but could not see him. And so our lad with the little man was able to go forward until they reached the entrance to a cave. There the little man said to the boy: “Now put me down and come after me. I want to make you rich and happy.”
Întrarâ tu piștireauâ, iara omlu ńicŭ agudi di trei ori murili a piștireauľei ș-dzâsi: “Dișcľideț-ńi fraț, Tru-oarâ alâgaț!”	Intrară în peșteră, iar omulețul lovi de trei ori în pereții stâncii și zise: «Să-mi deschideți, frați, îndată alergați!»	They entered the cave, and the little man struck three times on the rock walls and said: “Open for me, brothers, at once hurry!”
Si disfeați unâ poartâ, ș-omlu ńicŭ îľi dzâsi a gionilui: “Ascoati-ț câciula di pi capŭ ta s-poatâ s-ti veadâ frațľi a meľi.”	Se deschise o poartă, iar omulețul îi spuse băiatului: «Scoate-ți căciula de pe cap, pentru ca să te poată vedea și frații mei.»	A gate opened, and the little man said to the boy: “Take the cap off your head, so that my brothers can see you.”
Ficiorlu bâgă câciula îngepi ș-întrâ cu omlu ńicŭ tu-unŭ udă mari di lemnu. Di-aclo întrarâ tu-unŭ altu udă di-asimi și, tu soni, si dișcľisi unâ altâ uși ș-tinirlu di-adunŭ cu omlu ńicŭ întrarâ tu-unŭ udă di malmâ. Tu-aestu udă eara-ľi adunaț unâ mulțimi di oamińi ńiț anvârliga di vâsiľelu a lorŭ, ți eara tutŭ ca nâși, ama cari și-avea unâ barbâ lungâ, di asimi.	Băiatul își puse căciula în buzunar și după aceea fu dus de omuleț într-o frumoasă odaie de lemn. Dintr-însa intrară într-o odaie de argint și, în sfârșit, se deschise încă o ușă și tânărul nostru intră cu omulețul într-o odaie de aur. În odaia aceasta erau strânși o mulțime de pitici în jurul regelui lor, care nu era mai mare decât dânșii, dar care purta o barbă lungă, argintie.	The boy put the cap in his pocket, and after that he was led by the little man into a beautiful room of wood. From it they entered a room of silver and, at last, another door opened and our youth entered with the little man into a room of gold. In this room there were gathered many dwarfs around their king, who was no bigger than they were, but who wore a long, silver beard.
Omlu ńicŭ lu-adusi tinirlu dinintea a vâsielui și-ľi dzâsi: “Luńinati Vâsiľe! Tinirlu aestu ńi-ascâpă bana. Mâyistra ațea ehtrâ ditŭ munti si-avea prifaptâ catâ ș-vrea mi vâtâma cara s-nu andâmâseamŭ aestu gioni n-cali.”	Omulețul duse pe băiat înaintea regelui și grăi zicând: «Prea înălțate stăpâne! Tânărul acesta m-a scăpat de la moarte. Vrăjitoarea cea rea din munte se prefăcuse într-o broască țestoasă și încât p-aci să mă omoare.»	The little man brought the boy before the king and spoke, saying: “Most exalted lord! This youth saved me from death. The evil witch from the mountain had turned into a tortoise and was just about to kill me.”
Vâsielu a giugiańilorŭ mutri pi ficiorŭ ș-gri: “Ascâpași bana a nai ma bunlui omŭ di-a meľi. Tora voi s-țâ dau pâyălu ti-aestâ faptâ și-doarâli ți va li-aprochi va ț-aducâ harauâ tru banâ, va ti-adarâ hârsitŭ.” Cumu dzâsi aestâ, și-azmulsi ditŭ barbâ unŭ hirŭ di perŭ di-asimi, lu deadi a ficiorlui și-ľi dzâsi: “Anda va s-hii tu mari ananghi, va s-sufli tu perlu di-asimi ș-mini va si-yinŭ cu tutŭ popuľŭ a meu ta s-ti-agiutŭ.” Lu dusi dapoa tu udălu di-asimi, îľi deadi unâ cunetâ di-asimi și-ľi dzâsi: “Cathi oarâ ți va si-asprucuchești cu apâ ditŭ aestâ cuneta – apâ ți nu s-bitiseaști vârnâoarâ – unâ cheatrâ cari s-hibâ, diunâcali va s-facâ malmâ curatâ.” Di-aclo lu dusi tu udălu di herŭ, ľi deadi unâ tufechi și-ľi dzâsi: “Cu tufechea aestâ nu va si-alâtusești vârnâoarâ nișanea. Anchisea-ț calea tora sânâtosŭ, câ vârnâ omŭ di pisti locŭ nu-ari izini si-armânâ la noi ma multu chiro.”	Regele piticilor se uită la băiat și-i zise: «Ai scăpat viața celui mai bun dintre servitorii mei. Acum vreau să te răsplătesc așa, încât cu darurile ce vei primi, să ajungi a fi fericit.» Zicând aceasta, și-a smuls din barbă un fir de păr argintiu, i l-a dat băiatului i-a spus zise: «Când vei fi la grea strâmtoare, suflă în firul de păr și voi veni eu cu tot poporul meu, ca să-ți dau o mână de ajutor.» L-a dus apoi într-o odaie de argint, i-a dat o sticlă de argint și i-a spus: «De câte ori stropești cu apă din sticla aceasta — apă care nu se isprăvește niciodată — o piatră oarecare, chiar în clipa aceea piatra se preface în aur curat.» De acolo l-a dus în odaia de fier, i-a dat o pușcă și i-a spus: «Cu pușca aceasta nu greșești niciodată ținta. Umblă acum sănătos, căci nici un pământean n-are voie să stea la noi mai multă vreme.»	The king of the dwarfs looked at the boy and said: “You have saved the life of the best of my servants. Now I want to reward you so that with the gifts you will receive you may come to be happy.” Saying this, he plucked from his beard a silver hair, gave it to the boy and said to him: “When you are in great straits, blow on the hair and I will come with all my people to give you a helping hand.” Then he led him into a room of silver, gave him a silver flask and said to him: “Whenever you sprinkle with water from this flask—water that never runs out—any stone, at that very moment the stone turns into pure gold.” From there he led him into the room of iron, gave him a rifle and said to him: “With this rifle you never miss the target. Go now in good health, because no man of earth is allowed to stay with us longer.”
Tu fugari vini ș-protlu omŭ ńicŭ ta sâ-ľi oarâ cali bunâ, îmnă cu elu pânâ nafoarâ și-ľi dzâsi: “Curundu calea va ti ducâ la muntili di geami, iu unâ lamńi țâni ancľisi trei feati, cari suntu nai ma mușati tu duńeauâ. Ma si-ai vârnâ cripari aclo, s-nâ cleńi trâ-agiutorŭ!” Lu bâșe di trei ori și s-turnă tu piștireauâ.	Între acestea veni și omulețul dinții, îl duse până afară și-i zise: «Drumul tău te va duce în curând la muntele de sticlă, unde un balaur ține închise trei fete, care sunt cele mai frumoase de pe pământ. Dacă ajungi acolo la strâmtoare, cheamă-ne pe noi în ajutor!» Îl sărută de trei ori și se întoarse la peșteră.	Meanwhile the little man with teeth came too, led him outside and said to him: “Your road will soon take you to the glass mountain, where a dragon keeps shut in three girls, who are the most beautiful on earth. If you reach trouble there, call us for help!” He kissed him three times and returned to the cave.
Tora avdzâ boațea a liliciľei, cari dzâsi: “Ascoati-mi di-tu gepi.” Ficiorlu u-ascoasi ș-imna dupâ nâsâ.	Se auzi acum glasul florii care zise: «Scoate-mă din buzunar.» Băiatul o scoase și se luă după ea.	Now the voice of the flower was heard, which said: “Take me out of your pocket.” The boy took it out and followed it.
Tu murgiu agiumsi la unâ barâ și-s bâgă mardzina di ea. Mizi s-teasi și-andzâri pi țerŭ trei gâști di malmâ ți-azbuira pisti barâ. Gionli nișinipsi tufeachea și-agudi nai ma ńica. Alanti duauâ azbuirarâ aspâreati, ama gâsca ațea ńicâ s-prifeați unâ featâ mușatâ, cari-ľi dzâsi: “Ńi dideși pali hirea a mea umineascâ ți lamńia ditŭ muntili di geami nâ-u lo a ńeľia și-a daulorŭ surări a meali. Cu multâ harauâ va-ńi mi mâritŭ cu tini, ama cara s-poț si-adari țiva ta s-lâ dai și a surărlorŭ a meali pali hiri uminești.”	Cam pe înserate veni la un lac și se culcă la marginea lui. Dar nici nu se lungise încă bine, că zări deodată trei gâște de aur care zburau deasupra lacului. Băiatul duse numaidecât pușca la ochi și trase asupra gâștei celei mai mici. Celelalte două zburară speriate, dar gâsca cea mică se prefăcu într-o fată frumoasă ca soarele și zise: «Mi-ai dat din nou chipul meu omenesc pe care balaurul din muntele de sticlă mi-l luase mie și celor două surori ale mele. M-aș mărita bucuroasă după tine, însă dacă poți să faci ca surorile mele să-și capete din nou chipul omenesc.»	Toward evening he came to a lake and lay down at its edge. But he had not even stretched out well when, suddenly, he saw three golden geese flying above the lake. The boy at once raised the rifle and fired at the smallest goose. The other two flew away in fright, but the small goose turned into a girl beautiful as the sun and said: “You have given me again my human form which the dragon from the glass mountain had taken from me and from my two sisters. I would gladly marry you, but only if you can make my sisters gain again their human form.”
Alantâ dzuâ giunopanlu a nostu ș-feata ațea mușatâ neasirâ la muntili di geami iu bâna lamńia ș-dauli surări a ľei. Ficiorlu ascoasi di-tu gepi hirlu di perŭ di-asimi și-adhiľe tu elu. Diunâcali vidzurâ cumŭ înșea di-tu locŭ ńiľi ș-ńiľi di giugeańi, cu vâsiľelu dininti, cari-ľi dzâsi a ficiorlui: “Știu ți vrei. Vrei ta si-înțrâ tu muntili di geami ama nu poț. Va ti-agiutămŭ noi.” Ș-oamińiľi ńiț ahurhirâ s-batâ, si-agudeascâ, s-ciucuteascâ, si-adarâ guvi cu sfreadini, ș-tu niheamâ di oarâ adrarâ unâ guvâ mari tu muntili di geami. Cumu s-disfeați guva, chirurâ avrapa cumŭ ș-vinirâ. Ama muntili di geami bumbunidza ș-plâscânea ș-doauâ gâști di malmâ înșirâ di sumŭ elu, și-azbuirarâ tu-aerâ. Gionli lo tufechea tru mânâ, amină pri eali, ș-dauli gâști câdzurâ mpadi și-s feațirâ doauâ hiri uminești – doauâ feati mușati.	Ziua următoare flăcăul nostru și cu fata cea frumoasă se duseră la muntele de sticlă unde locuia balaurul și cele două surori ale fetei. Tânărul scoase din buzunar firul de păr argintiu și suflă într-însul. Deodată se iviră ieșind din pământ mii și mii de pitici, având în frunte pe regele lor, care zise băiatului: «Știu ce vrei. Vrei să intri în muntele de sticlă și nu poți. Dar lasă că îți ajutăm noi.» Și piticii începură să bată, să ciocănească, să sfredelească, așa că în scurtă vreme făcură o gaură mare în muntele de sticlă. Când deschizătura fu gata, pieriră tot așa de iute după cum veniseră. Dar în muntele de sticlă trosnea și tuna și două gâște aurite ieșiră dintr-însul zburând. Tânărul nostru puse mâna pe pușcă, trase și cele două gâște căzură la pământ în chip de două fete frumoase.	The next day our lad and the beautiful girl went to the glass mountain where the dragon lived and the girl’s two sisters were. The youth took from his pocket the silver hair and blew on it. At once there appeared, coming out of the ground, thousands and thousands of dwarfs, with their king at their head, who said to the boy: “I know what you want. You want to enter the glass mountain and you cannot. But we will help you.” And the dwarfs began to strike, to hammer, to bore, so that in a short time they made a big hole in the glass mountain. When the opening was ready, they disappeared just as quickly as they had come. But in the glass mountain it cracked and thundered and two golden geese flew out of it. Our youth put his hand on the rifle, fired, and the two geese fell to the ground in the form of two beautiful girls.
Ama ia câ agiumsi ș-lamńia și-s himusi ca nâ furtunâ pisti gionli a nostru. Livendulu gionŭ amină tru-oarâ pi lamńi cari si prifeați arinâ ș fumŭ, ș-li-asprândi vimtulu înclo.	Iată că veni și balaurul și se repezi ca o vijelie asupra tânărului. Acesta trase însă și într-însul, îl nimeri și balaurul se prefăcu în praf și în fum pe care îl împrăștie vântul.	Now the dragon came and rushed like a storm upon the youth. He, however, fired at it too, hit it, and the dragon turned into dust and smoke which the wind scattered.
Dupâ tuti aesti fapti, azbuiră ș-lilicea a țea ńirlâ ama nu ninti sa-ľi dzâcâ a ficiorlui: “Hiľilu a meu, armâńi ghini! Io hiu geanlu a dadâ-ta ș-tora lipseaști s-mi tornu d-iu vińiŭ.” Ș-chiru lilicea ațea ńirlâ trâ totna. Gionli lo înveastâ feata ațea ma ńica – ș-dupâ niheamâ chiro s mârtarâ și-alanti dauli surări – ș-tuț tricurâ bana bunâ cu ghineațâ ș-harauâ.	După ce se întâmplară toate acestea, zbură și floarea cea albastră și-i zise băiatului: «Copilul meu, rămâi cu bine! Eu sunt sufletul mamei tale care a murit și acum trebuie să mă întorc îndărăt la cerul de unde venisem.» Și pieri floarea cea albastră, iar tânărul luă în căsătorie pe cea mai tânără dintre cele trei surori, nu după mult se măritară și celelalte două și trăiră cu toții în belșug și în fericire.	After all these things happened, the blue flower also flew up and said to the boy: “My child, stay well! I am the soul of your mother who died, and now I must return back to the heaven from where I came.” And the blue flower disappeared, and the youth took in marriage the youngest of the three sisters; not long after that the other two were married as well, and they all lived in abundance and happiness.

VIVLIUTECA ARMÂNEASCÂ DIGITALĂ

Category: Pârâvulii

TEORIA ȘI PRACTICA

ALTI PIRMITHI DITŬ IDYEA CARTI

LUPLU CU VULPEA

TREIĽi LINÂVOȘI

UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ

TEORIA ȘI PRACTICA

CARTEA TU FORMATŬ DIGITALŬ

UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ

ALTI PIRMITHI DITŬ IDYEA CARTI

LUPLU CU VULPEA

TREIĽi LINÂVOȘI

UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ

TEORIA ȘI PRACTICA

CARTEA TU FORMAT DIGITAL

APRIDUȚERI / EXIYISIRI

TREIĽi LINÂVOȘI

ALTI PIRMITHI DITŬ IDYEA CARTI

LUPLU CU VULPEA

TREIĽi LINÂVOȘI

UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ

TEORIA ȘI PRACTICA

CARTEA TU FORMATŬ DIGITALŬ

APRIDUȚERI / EXIYISIRI

LUPLU CU VULPEA

ANTOLOGIE DE PROZĂ AROMÂNĂ

LILICEA DI PI MURMINTU

ALTI PIRMITHI DITŬ IDYEA CARTI

CÂVÂLARLU DI MALMÂ

LILICEA DI PI MURMINTU

CARTEA TU FORMATŬ DIGITALŬ

APRIDUȚERI / EXIYISIRI