Category: Antologie de proză aromână

Si-aspuni câ tu unâ zâmani, - şi easti multu de-atumţea, - bâna un amiră, cari eara multu sirsemŭ şi multu pângânŭ. Trâ un lucru di ţiva-ici, pidipsea oamińiľi di ti lua cutremlu. Ca vai di-aţeľi ţe-ľi câdea tru mânâ!

Nu-ascâpă di sirsimlichea amirălui ş-un om - analtu ş-muşatŭ ca un anghilŭ. Cari ştii ţe avea faptâ el, câ amirălu, lu-arucă tu zândani şi dimândă ca s-nu-ľi da s-mâcâ ici-ţiva, aşi câ s-lu-alâsă s-moarâ di foami. Vârnu, ni oaspi, ni duşmanŭ, nu putea s-neagâ s-lu veadâ. Maşi unâ hiľi a lui, veduiâ şi cu natŭ pri sinŭ, avea-ndreptu si s-ducâ doauâ ori în dzuuâ la nâsŭ. Ma ş-nâsâ, ninti ta si-intrâ la tatâ-su, eara mutritâ ghini, ca s-nu-aibâ ţiva di mâcari ascumsâ. Inima îľi si curma a mâratilei di featâ, cându videa câ lailu-ľi di tatâ - dzuuâ di dzuuâ slâghea şi, dupâ patru dzâli, cându s-dusi di-lŭ vidzu lesinatŭ di nimâcari, îľi si feati ahântâ jeali, câ-ľi deadi a tatâ-sui sâ sugâ di-tu sinlu a lei. Di oara aţea îşi curmă natlu, şi doauâ ori în dzuuâ si-aplica pri tatâ-su, ca pri un ficiuricŭ, s-lu hrâneascâ.

Putu aşi, ca s-nu lu alasâ s-moarâ, şi dupâ multâ minduiri şi-află ş-unŭ tropŭ tra s-lu-ascapâ di-tu zândani. Ştia feata câ amirălu inşea priimnari unâ oarâ-n dzuâ, câlaru pri unŭ calŭ ţi fudzeâ ca unŭ zmeu.

S-feaţi nâşâ ca glarâ, şi - la poarta palatilei, tu inşirea ş-tu întrarea amirălui, cânta cânticlu aestu:

Amiră - muşatŭ ca soari,
Ca si-ascuţ a meali zboari,
Ţâni-ţ calŭ-aţelŭ astimtu,
Calŭ ţi fudzi ca un vimtu.
Câ di mumâ-sa nu-i faptu,
Ma cu mumâ-sa i-ndreptu.
Di tu ponda di zândani
Scoati-un omŭ, ţi-i ca fidani,
Ţi-l hrânescu ca pri-un natŭ
Ş-easti-a dadâ-mea-i bărbatŭ.

TEORIA ȘI PRACTICA	THE THEORY AND THE PRACTICE
„Suntu îndoauâ anvițări cari si amintâ mași cu ghivâsirea, i cu avdzârea. Suntu și îndoauâ alti lucri, cari nu întrâ tu caplu a omlui pânâ s-nu li videmŭ ș-cu ocľi. Câtŭ bânămŭ – multi avdzâm și multi videmŭ, ama cu tuti aesti – țiva nu știmŭ, pânâ s-nu bâgămŭ mâna ca si-adrăm ațea ți nă si pari că știmŭ. Cu alti zboarâ, voi ca s-dzâcŭ eu – câ teoria easti bunâ, di multi ori, ama câti unoarâ armâni multu ma-nghiosŭ di practica.“	“There are some learnings you gain only by reading, or by having them explained to you. But there are also things that don’t really get into our heads until we see them with our own eyes. As long as we live, we hear many things and we see many things, but in spite of all that, we won’t truly know anything properly until we put our hands to it and actually do what we think we know. In other words, what I mean is: theory is good – often – but sometimes it comes up short compared with practice.”
Ași zbura unoarâ un aușŭ cu minti, câtrâ-ndoi tiniri cari nica nu avea inșitâ di-tu școalâ, și cari aveau ideia câ… vârnu nu poati si știi ca nâși, câ… tutŭ ți-azboairâ, s-mâcâ!	That’s how, once, a wise old man spoke to some young people who still hadn’t finished school, and who had got it into their heads that… nobody was more learned than they were, and that… everything that flies is good to eat!
Ca s-lâ da si-achicâseascâ ți vâ dzâșŭ pânâ aua, ascultaț ți aleaptâ pârâvulii lâ spusi aușlu:	So that they understand what I’ve said up to here, pay attention to the fine anecdote the wise old man told them:
Un amirâ cu multi dhrăńi în capŭ – și alâgatŭ câtŭ vreț, își dzâsi si spunâ câ, nâscânti ori, teoria singurâ nu agiutâ câtŭ lipseaști, și câ atuntmțea si-acleamâ omlu mintimenŭ, cându, pi ningâ teorii, ari și putânâ practica. Trâ-ațea, ca sâ si-aducheascâ ma ghini aestu lucru, bâgă el, amirălu, nolgica di unŭ udâ, lungu di optu coț, largu di ținți și di patru coț analtu – un câțânŭ mari, mplinŭ cu pileafi dulți, și adusi și doauâ linguri lundz di șasi coț ș-aesti. Acľimă pi nai cama învițațľi oamińi di tutŭ laolŭ, și lâ dzâsi câ va s-li facâ proț-viziri, s-puteari eľi s-mâcâ di pilafea aestâ: „s-mâcaț cu lingurili ți li videț ația, ma fârâ ca s-minaț câțânlu di tru locŭ și fârâ s-v-aprucheaț di elu!“	An emperor – one of the wisest, well-traveled, and witty – set out to show that sometimes theory alone doesn’t help enough, and that a clever person is truly clever when, besides theory, he also has some practice. And so, to make it clearer, the emperor placed in the middle of a room eight cubits long, five cubits wide, and four cubits high a huge bowl, filled with sweet pilaf, and he also brought two spoons, each six cubits long. Then he summoned the most learned people in the world and told them he would make them grand viziers if they could eat from that pilaf. “Eat with the spoons you see here, but without moving the bowl from its place, and without going near it!”
Si șuțârâ, si-anvârtirâ laili-nvițat, și – vidzândalui câ nu puturâ s-facâ țiva, îľi dzisirâ a amirălui câ ațea țî caftâ nâsŭ, vârnâ oarâ nu poati ca s-hibâ.	The poor learned men turned and turned about, and seeing that they couldn’t manage it, they told the emperor that what he wanted was in no way possible.
Atumțea amirălŭ aclimă un altu om, cari nu știa ahântâ carti, ma eara cu multâ practicâ și ľi-afita caplu ti multi. Aistu, cumŭ află ți va amirălu, fârâ multâ minduiri, îľi dzâsi a unuia di anvițațľi:	At that point the emperor called another man, one who didn’t know much book learning, but who had a lot of practical sense and a mind that worked in many ways. As soon as he learned what the emperor wanted, without hesitating, he said to one of the scholars:
– A lai fârtate, – ľea tini unâ di lingurili aisti și treț tu chioșa ațea di-aclo; va s-ľeau ș-mini unâ altâ lingurâ, ca a ta, și va s-trecŭ tu chioșa di carși cu tini.	“Hey brother, take one of these spoons in your hand and go to that corner of the room; I’ll take another spoon like yours and go to the opposite corner.”
Dupâ ți feațirâ ași, anâlțarâ coada a lingurilorŭ tu chioșili din susŭ și di cara hipsirâ lingurili tu câțânlu di pilafi, ațelu cu practica timsi lingura și-ľi deadi în gurâ ațilui cu teoria; umplu lingura și ațelu cu teoria și lu filipsi pi soțlu cu practica. Și ași feațirâ, pânâ si sâturarâ.	After they did so, each raised the handle of his spoon up in his corner, and then they stuck the spoons into the bowl of pilaf. The man with practice stretched out his spoon and put it into the mouth of the one with theory; then the one with theory filled his spoon and treated his companion with practice. And they kept doing that until they were full.
Cu aisti vidzuti, tuț oamińiľi adunaț aclo, ca s-mutreascâ, aduchirâ câ ațelu cu teoria nu va s-putea s-mâcâ pilafea, ma s-nu yinea s-ľi da planŭ și s-ľi-agiutâ ațelu cu practica.	Seeing this, all the people gathered there understood, of course, that the man with theory would not have been able to stuff himself with pilaf if the man with practice had not guided and helped him.
Teoria cu practica deadunŭ – Bitisescu un lucru bunŭ!	Practice and theory always work well together!

ARMÂNEAȘTI	ROMÂNĂ	ENGLISH
UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ	FATA AGERĂ LA MINTE	THE QUICK-WITTED GIRL
Si-aspuni câ tu unâ zâmani, – şi easti multu de-atumţea, – bâna un amiră, cari eara multu sirsemŭ şi multu pângânŭ . Trâ un lucru di ţiva-ici, pidipsea oamińiľi di ti lua cutremlu. Ca vai di-aţeľi ţe-ľi câdea tru mânâ!	Se spune că odată, – și e tare mult de-atunci, – trăia un împărat care era abraș și păgân de tot. Pentru te miri ce, el îi pedepsea pe bieții oameni cumplit. Așa încât, era vai de cei ce-i cădeau în mână!	It is said that once – and it is a very long time since then – there lived an emperor who was harsh and thoroughly pagan. For all sorts of little reasons, he punished poor people cruelly. So that it was woe to those who fell into his hands!
Nu-ascâpă di sirsimlichea amirălui ş-un om – analtu ş-muşatŭ ca un anghilŭ. Cari ştii ţe avea faptâ el, câ amirălu, lu-arucă tu zândani şi dimândă ca s-nu-ľi da s-mâcâ ici-ţiva, aşi câ s-lu-alâsă s-moarâ di foami. Vârnu, ni oaspi, ni duşmanŭ, nu putea s-neagâ s-lu veadâ. Maşi unâ hiľi a lui, veduiâ şi cu natŭ pri sinŭ, avea-ndreptu si s-ducâ doauâ ori în dzuuâ la nâsŭ. Ma ş-nâsâ, ninti ta si-intrâ la tatâ-su, eara mutritâ ghini, ca s-nu-aibâ ţiva di mâcari ascumsâ. Inima îľi si curma a mâratilei di featâ, cându videa câ lailu-ľi di tatâ – dzuuâ di dzuuâ slâghea şi, dupâ patru dzâli, cându s-dusi di-lŭ vidzu lesinatŭ di nimâcari, îľi si feati ahântâ jeali, câ-ľi deadi a tatâ-sui sâ sugâ di-tu sinlu a lei. Di oara aţea îşi curmă natlu, şi doauâ ori în dzuuâ si-aplica pri tatâ-su, ca pri un ficiuricŭ, s-lu hrâneascâ.	Nu scăpă de răutatea lui nici unul, om mândru și frumos ca un înger, care – cine mai știe ce făcuse, de-l aruncase împăratul în închisoare și poruncise să nu i se dea nimic de mâncare, să-l lase așa, să moară acolo de foame. Nimeni, nici prieten, nici dușman nu avea voie să meargă să-l vadă. Doar fiica celui închis, o văduvă cu un copilaș sugar, căpătase dreptul să se ducă, de două ori pe zi, la dânsul. Dar, și ea chiar, înainte de a intra la tată-său, era bine cercetată – să nu ascundă cumva, ceva de mâncare. I se rupea inima de milă, bietei fete, când vedea că amărâtul ei tată slăbea zi de zi și, după patru zile – când, ducând-se la el, îl văzu leșinat de nemâncare, o cuprinse așa o jale pentru starea lui, că îi dădu să sugă de la sânul ei. De-atunci, își întîrcă plodul și, de două ori pe zi – se apleca asupra părintelui său, ca la un prunc, să-l hrănească.	No one escaped his wickedness – not even a man proud and handsome like an angel, who – who knows what he had done – had been thrown by the emperor into prison, and the emperor had ordered that he be given nothing to eat, to be left like that, to die there of hunger. No one, neither friend nor enemy, was allowed to go see him. Only the daughter of the imprisoned man, a widow with a nursing baby, had obtained the right to go to him twice a day. But even she, before entering her father, was carefully searched – so that she might not be hiding, somehow, any food. The poor girl’s heart would break with pity when she saw that her wretched father grew weaker day by day, and after four days – when, going to him, she saw him fainted from lack of food – such grief seized her for his condition that she gave him to suckle at her breast. From then on, she weaned her child, and twice a day she would bend over her father, as over a baby, to feed him.
Putu aşi, ca s-nu lu alasâ s-moarâ, şi dupâ multâ minduiri şi-află ş-unŭ tropŭ tra s-lu-ascapâ di-tu zândani. Ştia feata câ amirălu inşea priimnari unâ oarâ-n dzuâ, câlaru pri unŭ calŭ ţi fudzeâ ca unŭ zmeu.	În felul ăsta, a putut să-l scape de moarte și, după îndelungă frământare, găsi ea un tertip să-l scape și de închisoare. Știa fata că împăratul ieșea în fiecare zi să se preumble, călare pe un cal care alerga ca un zmeu din poveste.	In this way she was able to save him from death, and after long worrying she found a trick to save him from prison as well. The girl knew that the emperor went out every day for a ride, mounted on a horse that ran like a storybook dragon.
S-feaţi nâşâ ca glarâ, şi – la poarta palatilei, tu inşirea ş-tu întrarea amirălui, cânta cânticlu aestu:	Cu gândul la ce-avea în cap, fata se prefăcu proastă și, la poarta palatului, când ieșea și când intra împăratul, zicea cântecul ăsta:	With what she had in mind, the girl pretended to be foolish and, at the palace gate, when the emperor went out and when he came in, she would say this song:
Amiră – muşatŭ ca soari, Ca si-ascuţ a meali zboari, Ţâni-ţ calŭ-aţelŭ astimtu, Calŭ ţi fudzi ca un vimtu. Câ di mumâ-sa nu-i faptu, Ma cu mumâ-sa i-ndreptu. Di tu ponda di zândani Scoati-un omŭ, ţi-i ca fidani, Ţi-l hrânescu ca pri-un natŭ Ş-easti-a dadâ-mea-i bărbatŭ.	Împărat frumos, Strunește-ți calul fugos, Că prea zboară precum vântul, De nu-mi deslușești cuvântul. Calu-ți nu-i ființă născută, Dar tot mumă-sa-l ajută. Din pustia de-închisoare, Scoate, doamne, iar la soare Omul ce-l hrănesc la sân Și îi e maicii stăpân.	Handsome emperor, Rein in your swift horse, For it flies too much like the wind, If you do not make my word clear to me. Your horse is not a born creature, Yet its mother still helps it. From the wilderness of the prison, Bring out, Lord, back into the sun The man I feed at my breast, And who is master to my mother.
Tricurâ niscânti dzâli, aşi. Amirălu avdza cânticlu ş-tu işita din casâ, ş-tu turnatâ, ma îľi si pârea câ feata easti glarâ, şi nu-ľi li bâga zboarili tru minti.	Trecură câteva zile, așa. Împăratul tot auzea cântecul – și când pleca și când se întorcea, dar își zicea că fata e proastă, și nu-i lua vorbele în seamă.	A few days passed like this. The emperor kept hearing the song – both when he left and when he returned – but he told himself the girl was foolish, and he paid no attention to her words.
Unâ dzuâ ea cânta ahântu jilosŭ, câ amirălŭ îşi ţânŭ callu, ca si-avdâ ghini zboarili, cari nu-ľi se pârurâ ca dzâsi di glarâ. U aclimă ningâ nâsŭ, şi u întribă ţi va s-dzâcâ: „callu ţe nu-i di mumâ-sa faptu, ma cu mumâ-sa i-ndreptu“ şi „omŭ ţi-lŭ hrâneaşti nâsâ ca pri un natŭ, şi easti a dadâ-sa-i bârbatŭ“. Feata ľi-aspusi câ, aţelu callu a lui, ţi-lŭ încalicâ elŭ, nu-i fitatŭ di iapâ, ma s-disică iapa, cari nu putea s-lu featâ şi aşi fu scosŭ di-tu nâsâ mândzul, şi cu chealea iapâľei s-feaţi şeaua cu cari si-îndreadzi callu.	Într-o zi, fata cânta cu-atâta jale, că împăratul își opri calul, să audă mai bine vorbele care, acum, nu-i mai părură a fi ale unei proaste. O chemă lângă el și o întrebă ce vrea să însemne: „cal ce nu-i ființă născută, dar tot mumă-sa-l ajută” și „omul ce-l hrănesc la sîn, și îi e maicii stăpân”. Fata răspunse că, acel cal al său, pe care îl încalecă el, nu e fătat de iapă, ci scos din burta ei, că nu-l putea făta, așa s-a născut, ca mânz, iar din pielea iepei s-a întocmit șaua, care se pune pe cal.	One day the girl sang with such sorrow that the emperor stopped his horse, to hear better the words which now no longer seemed to him to be those of a fool. He called her beside him and asked what she meant by: “a horse that is not a born creature, yet its mother still helps it,” and “the man I feed at my breast, and who is master to my mother.” The girl answered that that horse of his, which he rides, was not foaled by the mare, but taken out of her belly, because she could not give birth to it; thus it was born as a colt, and from the mare’s skin the saddle was made, which is put on the horse.
Aşi avea avdzâtâ nâsâ di la tatâ-su. Deapoaia îľi dzâsi a amirălui câ un omŭ, pri cari el dimândă s-lu arucâ tu zândani şi lu-alâsă fârâ di mâcari, easti a ľei tatâ şi, ca s-nu-lŭ alasâ s-moarâ di foami, lu hrâneasti nâsâ, ca pri un natŭ, cu sinlu a ľei.	Așa știa ea de la tătâni-său. Apoi i-a mai spus împăratului că știe ea, un om, care cum poruncise el, fusese aruncat în închisoare și lăsat acolo flămând; omul acesta este tatăl ei și, ca să nu moară de foame, îl hrănește dânsa, ca pe un prunc, la sânul ei.	That is what she knew from her father. Then she also told the emperor that she knew of a man who, as he had ordered, had been thrown into prison and left there hungry; that man was her father, and so that he would not die of hunger, she fed him herself, like a baby, at her breast.
Cîndu avdzâ amirălŭ aesti zboarâ, şi vidzu mintimińia featilei şi vrearea a ľei câtrâ tatâ-su, ľi si muľie ahântu inima, câ di-unâoarâ lu scoasi pri tatâ-su di-tŭ hapsi, și a featilei îľi deadi unâ pungâ di pâradz.	Când auzi împăratul astea, și când văzu cât de înțeleaptă este ea și câtă dragoste are pentru tatăl său, atâta i se înmuie inima, că pe loc îl scoase pe cel închis de la zdup, iar fetei îi dărui o pungă cu bani.	When the emperor heard this, and when he saw how wise she was and how much love she had for her father, his heart softened so much that on the spot he took the prisoner out of the dungeon, and he gave the girl a pouch of money.
Cu multa vreari ţi u-aspusi trâ tatâ-su, ş-cu mintimińia a ľei, putu feata s-lu ascapâ di la moarti siyurâ!	Cu dragostea ei fără margini, arătată tatălui-său, și cu mintea ei ageră, a izbutit fata asta să-l scape de la o moarte sigură pe om!	With her boundless love shown toward her father, and with her quick mind, this girl managed to save the man from a certain death!

ARMÂNEAȘTI	ROMÂNĂ	ENGLISH
TREIĽI LINÂVOȘI	CEI TREI LENEȘI	THE THREE LAZY MEN
Eara ţi nu şi-eara. Şi-eara nă oarâ trei linâvoși, Mitlu, Pitlu și Chitlu – cumŭ nu poț s-ț-u badz cu mintea. Di leani ţi lâ eara, nâ oarâ tu treili dzâli mâca.	A fost — ce n-am mai pomenit! Au fost cîndva trei leneși, Mitu, Pitu și Chitu — cum nu poți să-ți închipui. De lene ce le era, mîncau o dată la trei zile.	It happened – unheard of! Once there were three lazy men, Mitu, Pitu, and Chitu—so lazy you can’t imagine. They were so lazy that they ate only once every three days.
Chinsirâ si s-ducâ tu unâ hoarâ. S-nu ţiva di bagă vârnu di nâși nâ drâșcľeauâ ma-nsusŭ – si-acâţarâ şi-amiştreili deanumiri, și câtŭ muta unlu ciciorlu si-l bagâ ma înclo, lu muta ș-alanţâ! Calea tutâ nu scoasirâ cipitŭ trâ giuratŭ din gurâ; si-ľi videai, dzâţeai câ suntu țiva muţ.	Pleacă ei, să meargă într-un sat. Dar, ca nu cumva vreunul să se obosească cu un pas mai mult — s-au apucat de după umeri, și cînd își ridica unul piciorul, să-l întindă mai departe, se mișcau și ceilalți! Tot drumul — n-au scos o vorbă din gură; să-i fi văzut, ai fi zis că sunt muți.	They set off to go to a village. But so that none of them would get tired by taking even one extra step, they grabbed each other by the shoulders, and when one lifted his foot to move it forward, the others moved too! All along the road they didn’t utter a word—not a single one; if you had seen them, you would have said they were mute.
În cali — mea, nâ lirâ, vidzu unlu! Şi s-nu greascâ multi di leani: „ea-u!”, dzisi. Aestu fu Mitlu. „Cari…?”, gri Pitlu; „Si-u lea?”, adâvgă Chitlu; „Treiľi!”, tâľe cuvenda Mitlu.	Deodată, unul zărește în calea lor o liră. Și, ca să nu spună multe vorbe, de lene, zise doar: „uite-o!” Asta fu Mitu. „cine…?”, grăi Pitu; „s-o ia …“, adaose Chitu; „tustrei!”, sfîrși vorba Mitu.	Suddenly, one of them spotted a gold coin (a lira) in their path. And, being too lazy to say much, he only said: “Look—there it is!” That was Mitu. “Who…?” said Pitu. “Pick it up…” added Chitu. “All three!” finished Mitu.
Treiľi, câ de! — cumŭ sâ si-apleacâ mași unlu?	Păi, sigur — tustrei, că altfel, cum să se aplece doar unul?	Well, of course—all three, because otherwise how could only one bend down?
Cu angârii greauâ, acațarâ fluria treiľi, dupâ ţi feați unâ sihati — cu oara, pânâ si si-apleacâ și si s-mutâ împroști. Şi, di leani, tra s-nu u poartâ mași unlu, u țânurâ treiľi cu câti un dzeadzitŭ!	Apucă lira toți-trei, în silă mare, după ce le-a trebuit cam un ceas întreg să se-aplece și-apoi să se ridice iar. Și, de lene, ca să nu țină galbenul numai unul, îl sprijină toți-trei cu cîte un deget!	All three took hold of the coin, with great reluctance, after it took them about a whole hour to bend down and then stand up again. And, because they were lazy, so that only one wouldn’t have to hold the coin, all three propped it up with one finger each!
Agalea-galea, agalea-galea agiumsirâ în hoarâ ș-trapsirâ la hani. Hângilu lișină de-arâsŭ, cându-ľi vidzu pri halea aestâ. Ma, cara îľi vidzu cu fluria tru mânâ, nu lâ dzâsi ţiva; ma ľi-aștiptă ghini ș-ľi întrebâ ţe vor.	Iavaș-iavaș, iavaș-iavaș au ajuns în satul spre care plecaseră și au tras la un han. Hangiul — să leșine de-atîta rîs, cînd i-a văzut în ce hal veneau. Dar, zărindu-le lira în mînă, nu-i batjocori, ci îi primi frumos și-i întrebă ce doresc.	Slowly, slowly, slowly, slowly, they reached the village they were headed to and stopped at an inn. The innkeeper almost fainted from laughing when he saw what a state they were in. But seeing the coin in their hands, he didn’t mock them; instead he welcomed them politely and asked what they wanted.
— Pitâ, carni, yinŭ, mârcatŭ — grirâ nâși.	— Plăcintă, carne, vin, iaurt — ziseră ei.	“Pie, meat, wine, yogurt,” they said.
Hăngilu, dracŭ din vali, nu-aștiptâ cama multi: aduchi ţe vor și băgâ di l-adră pita, lă hearsi carnea, lă umplu cofa cu yinŭ şi lâ adusi misura cu mârcatŭ. Lâ bâgâ measa, ľi-amundusi	Hangiul, diavolul, nu le-a prea stat în preajmă; a auzit ce vor, puse să le facă plăcintă, le fierte carnea, le-a umplut o cofă cu vin și le-a adus și farfuria cu iaurt. Le puse masa, le umflă galbenul și-i lăsă în plata domnului.	The innkeeper, the devil, didn’t hang around much: he heard what they wanted, had a pie made for them, boiled the meat, filled a bucket with wine, and brought them a bowl of yogurt as well. He set the table, took their coin, and left them—payment settled.
Tuti buni, ma cari s-taľi pita, tora? Șed treili alichiț di murŭ și s-bagâ… ca aţelu cari va si s-minâ i va s-greascâ – s-taľi pita. Și ț-aflași tutiputâ s-greascâ i si s-minâ! Șidea treiľi ca niști icoani di-tu bisearicâ.	Bune toate, dar cine să taie plăcinta acum? Stau tustrei lipiți de zid și închid ochii… Cine s-o mișca cel dintîi, ori o vorbi — ăla s — o taie. Dar, ți-ai găsit cine să vorbească, ori să se miște! Ședeau ca niscai icoane pe pereți, în biserică.	Everything was good, but who was to cut the pie now? The three of them stood pressed against the wall and closed their eyes… Whoever moved first, or spoke, would have to cut it. But where would you find one of them to speak or move! They sat like icons on the walls in a church.
Un dhicuńearŭ , ți alâga și s-țânea di uși, treați ș-pri ningâ ușa lorŭ, bagâ caplu nuntru și acațâ s-caftâ: — Daţ la oarfânŭ, daţ!	Un cerșetor, din cei ce umblă pe la ușile oamenilor, trece și pe lîngă ușa lor, la han, își vîră capul în odaie și începe a se ruga: — Făceți-vă, pomană, oameni buni…	A beggar—one of those who go from door to door—passed by their room at the inn, stuck his head inside, and began to plead: “Give alms, good people…”
Ma vidzu câ nu s-minâ vârnu, tut s-cama apruchea dhicuńearlu. Aproachi-te, aproachi-te, – ľi-u deadi ńiurizma, di pitâ tu nări, și cându și-u băgâ dininti, dă-ľi, ș-dă-ľi – prota peturlu di pri-suprâ, apoia veardzili, călcîńili, peturlu di pri-ghiosŭ – nu-și alâsâ țiva.	Văzînd însă el că ăștia nu se mișcă deloc, s-a tot apropiat, ușor, ușor. Și, apropiindu-se, apropiindu-se, îi năvăli miroazna plăcintei pe nări, iar omul nu pierdu vremea, și-o așeză dinainte — și dă-i, și arde-i — mai întîi foaia de deasupra, apoi urzicile cu ouă, brînză și lapte din ea, apoi și marginile, și foaia de jos — nimic n-a lăsat, nici fărîmă fărîmiță.	But seeing that these fellows didn’t move at all, he kept edging closer, little by little. And as he came nearer and nearer, the smell of the pie hit his nostrils. The man wasted no time: he set it in front of himself—and went at it, and went at it—first the top crust, then the nettles with egg, cheese, and milk inside, then the edges, and the bottom crust—he left nothing, not a single crumb.
Câtŭ dipinâ pita, ľi-u întrâ a carnilei de-a ghinealui, di-ț ampârea câ-i agiunŭ – suptu di câtuși, cu ahâtâ agiuneațâ mâca.	Numai ce termină el de înghițit plăcinta, că se apucă gospodărește și de carne, de-ai fi zis că-i nemîncat — abia ieșit din post, atîta de flămînd se arăta și hăpăia!	No sooner had he finished swallowing the pie than he set to work on the meat too, as if he had never eaten—just out of fasting, so hungry he looked, gulping it down!
Cara u feați ghini ș-carnea, ľi si dișcľisi inima trâ yinŭ. Mută cofa și gâl- gâl!, gâl – gâl! — u stricură. Unâ stricurari și s-cucutâ dhicuńearlu, că lu adră caplu. Mea-l iu zbura singurŭ — câ ca cumŭ nâsŭ, nu-i vîrnu! Tu mardzini, lo ș-lâ aumsi fața linâvoșlorŭ cu mârcatŭ, îşi adună cumății țe-armasirâ tu trastu, și-ș luo zverca!	După ce puse bine și carnea, i se făcu poftă de vin. Înalță dar, cerșetorul, cofa, și — gîl-gîl!, gîl-gîl! — pînă n-a mai fost o picătură. Odată gata și trebușoara asta, se cherchelește omul, că i se urcase la cap. Iată-l că vorbește de unul singur — că cine e el, că nu se mai află unul ca el! Pînă la urmă se apucă și le tencui leneșilor boturile cu iaurt, apoi mai strînse ce mai rămăsese bucăți pe-acolo, și spălă putina!	After he polished off the meat, he got a craving for wine. So the beggar lifted the bucket and—glug-glug, glug-glug—until there wasn’t a drop left. Once that business was done, the man got tipsy, the wine going to his head. There he was, talking to himself—about who he was, and how there was no one else like him! In the end he even smeared the lazy men’s mouths with yogurt, then gathered up whatever scraps were left around, and washed out the tub!
Fudzindalui nâsŭ, mea — un câni întră tu udă ș-lă u întră a oasilorŭ. Cara vidzu cânili câ vârnu nu-l vâryeaști, se-apruche di linâvoși și acață s-ľi alingâ; alinsi unlu, tricu la alantu, și cându agiumsi la treilŭ, – cumŭ feați, cumŭ adrâ câ lu mușcă di ureacľi, di-l ustură pân tu frândzâli di hicati.	Plecînd el, iată că intră un cîine în odaie și s-aruncă asupra ciolanelor rămase de la ospăț. Dacă vede el că nu-l alungă nimeni, se apropie de cei trei leneși și se puse să-i lingă; îl linge pe unul, trece la celălalt, și cînd e la cel de-al treilea, — nu-ș ce face, ce drege, că-l mușcă de ureche, de-l duru pe ăsta pînă în rărunchi.	When he left, a dog came into the room and threw itself on the bones left from the feast. Seeing that no one chased it away, it went up to the three lazy men and started licking them: it licked one, then moved to the next, and when it reached the third—who knows what it did or how it managed it—it bit him on the ear so hard it hurt him to the very marrow.
Ațelu mușcatlu nu putŭ si s-țânâ și zghili. — Uh, lele-ńi!	Ăla mușcatul nu mai răbdă și-a urlat: — Au, vai de mine!	The one who got bitten couldn’t stand it and howled: “Ow, woe is me!”
Câtŭ dzâsi „leli-ńi!” și doľi alanț, tu unâ boați, îli grirâ: — Taľi-u pita, că tini griși!	Cum îl auziră „vai de mine!” — ceilalți doi, într-un glas, strigă: — Taie plăcinta, că tu ai vorbit!	When the other two heard “woe is me!” they shouted together: “Cut the pie—you spoke!”
Ți pitâ s-taľi, si-ľi taľi Dumnidză eľi aclo — câ nu avea armasâ ni sârmi.	Ce plăcintă să mai taie, tăia-i-ar Domnul din cer pe ei — că nu mai rămăsese nici de leac.	But what pie was there left to cut—may the Lord in heaven cut them down—for there wasn’t anything left at all.
Ș-ahânti ș-tuti pâțârâ linâvoșľi ș-lâvoșľi.	Și uite-așa au pățit leneșii și jegoșii ăia.	And that’s what happened to those lazy good-for-nothings.

LUPLU CU VULPEA	LUPUL ȘI VULPEA	THE WOLF AND THE FOX
Eara ți nu și-eara. Eara un lup, – Masturlu-Nicola, si una vulpi, – Chira- Mara. Nâși s-feațiră soț, si-avinâ deadun și avinaticlu s-lu-mpartâ frâțeaște. Tu ișirea avinari – aflară una oalâ cu ńiari. -Ha!, s-aurńi Masturlu-Nicola, – va u mâc! – Năinti ș-năinti nu prindi s-dzâț: „va u mâc”, ma: „va u mâcăm”, iľi fațe Chira-Mara. Ș-apoia, nu dzâț tine, ninga nu o-aflăm – și, ai! – s-u mâcăm? Maca vrei casâ s-adrăm, casa nu si-adarâ cu gâlpuirea a tut ți s-aflăm… – Cum știi, Mară! – Ți să știu? Cum fac tutâ lumea, ș-noi: s-u-ascundem ńearea și dit trei-trei dzâli, s-nâ duțem s-mâcăm câti puțână. Feațirâ cum gri Chira-Mara ațea șireata: u-ascumsiră ńearea tu un giuneapine. Nu tricu nâ dzuâ și – ia-ț-u cumbara vulpe, iu-ľi dzâți a luplui: – Masture-Nicola, mi-acľimarâ s-pâtedz ! – Macă te-acľimarâ, du-ti!, dzâsi luplu. Duse vulpea și – glâp-glâp!, glâpui ńearea diprisuprâ, că aclo duse, aestu-ľi fu pâtedzlu. Cându s-turnă, u întribă luplu: – Cum iľi dzâsiși, Chira-Mară? – Apârńitlu! Cum altă soi si-ľi dzâț, – câ eara protlu ficior în casâ. – Mușeatâ numâ, s-țâ bâneadzâ! – gri luplu. Dzua alantă, ia-ț-u vulpea, pale: – Mastur-Nicola, mi-acľeamă s-pâtedz, iara. – Em, du-ti maca te-acľeamâ! Vulpea dusi și – glâp-glâp!, u-ngiumitică oala di neari. Tu turnatâ u-ntribă nâpoi luplu: – Ți numă-ľi băgași, Chira-Mară? – Ți numă s-ľi bâgam? Giumiticâ îľi dzâș, câ-și fu featâ aestâ. După nâ dzuâ, nâpoi, vulpea: – Mastur-Nicola, ș-adz mi-acľimarâ s-pâtedz! Luplu – lup, iu si-ľi si ducă mintea lui că aoa nu curâ lucru curat! „Du-ti”, ľi-dzâsi diznou. Cari dusi vulpea, nu ț-alâsă ńeari tu oalâ! Tu turnatâ, nâpoi u-ntribă Masturlu-Nicola: – E, ți numâ-ľi bâgași ș-a noului vleat? – Bițită îľi bâgai numa!, dzâsi vulpea – câ ș-u-avea bițită tutâ ńearea. – Mușeatâ numâ, – s-țâ bâneadzâ! – iľi ură zdanganlu di lup. Taman avea tricutâ treili dzâli, ș-aprindea si s-ducâ s-mâcâ di ńeari. Am, ți s-mâcâ, chețri? Ńearea tută o-avea glâpuitâ mastorsa di vulpi. – Mastur-Nicola, Mastur-Nicola, – u mâcași ńearea fârâ di mini, cumu s-veade !, dzâsi vulpea. – S-mi ľerți, Chira-Mară, gri luplu – ma ńi si pare câ tini u adrași aestâ mușuteațâ ! Ba, câ tini, ba, câ mini – si-ncâcearâ și si-mpârțârâ. Vulpea lo calea câtrâ-n hoarâ, si-anciupă vârâ gâľină. Aclo iu-și imna, da di un preftu. Aestu s-turna, cu yumarlu încărcat di lituryii, di la bisearicâ. Nâsâ-1 vidzu, ma, di diparte, s-tease-n calea-ľi, ca psoahe, și, preftul, cumu vidzu, cându tricu pri ningâ vulpi, u lo di cicior ș-u-arucă pri yumar. Bunâ-i, mindui omlu, trâ guna ali prifteasi! Vulpea, pri dinâpoi, dizleagâ sațľi ș-arucă lituryiili unâ câti ună, tuti împadi. Dipuni apoia și iar, unâ câte ună, li-adună di-mpadi și – ľea-ľi ciulica, s-poț! Agiumsi cu nâsi tu păduri. Aoa, na-1 și Masturlu-Nicola. Aestu-ľi dzâți, ciudusit: – D-iu, cumbarâ, d-iu, Mară, cu pleașca aestâ? – D-iu s-hibâ, Masture-Nicola? Em, di la bisearicâ! – Cum acși, di țâ li deadiră? Cum feațiși? – Cum s-fac? Cum vreai s-fac?! Mi duș ningă ușa di bisearică și acățai: dă-ńi, prefte, nâ lituryii! – dă-ńi, prefte, nâ lituryie! Și preftul, trâ unâ – îńi deadi nâ tisagâ! – S-mi duc ș-io, ńi-da ș-a-ńia? – Avdzâ, s-da? Va zbor, aestâ ? ! Nu amână luplu și na-l iu s-duți la bisearicâ. Iși bagâ caplu tu ușâ și apârneaști s-aurlâ ca vâr lup: – Dă-ńi, prefte, nâ lituryii! Dăăă-ńi prefte nâ lițuryii! – Duuua, lupe! Duuua, lupe! – acâțarâ lumea si zghilească di tuti părțâli, – câ nu vidzu luplu cum fudzi de-acloți. Agiumsi tu păduri. Ei-iasi vulpea s-lu-așteaptâ și s-lu-ntreabâ, cum tricu? El aspusi ți pâțâ ș-cum vrea-ľi frângă chilunghea, s-lu bâga tu mânâ. – Am, nu ti-ntreb – cum dzâțeai?, gri vulpea. – Cum s-dzâc?: Dăăă-ńi, prefte, nâ lituryii! – De-aestâ nu-ț deadirâ, Mastur-Nicola. Va dzâțeare cu boațea ma minutâ, nu tu groasa! Aclo va si stridz dip ayalea: „Dă-ńi, prefte, nă lituryii”. Chirutlu di lup ascâpă nă oară nifrâmtu, și s-lo dupâ mintea ali vulpi, sâ s-ducâ s-greascâ… cu boațea minutâ. E, nu-apucă Masturlu si-și bagâ caplu tu uși, și: Duuuaaa! – pri nâs, cu câni, cu câțăľi, și-l cruirâ, îl cruirâ cu parlu, pânâ-l vâtâmarâ! Ș-cu aestâ, ascâpă vulpea di pondul di lup.	A fost – ce n-a mai fost. A fost odată un lup, – Cumătru-Nicola, și-o vulpe, – Cumătra-Mara. Ăștia doi s-au întovărășit, să vâneze împreună, iar vânatul, și-au zis, l-or împărți frățește. Ieșind la vânat, dar, dau peste o oală cu miere. – Aha!, se repezi Cumătru-Nicola, – o pap ! – Mai întâi și mai întâi nu trebuie să spui: „o pap !”, ci: „o păpăm !“, i-a zis Cumătra-Mara. Apoi, nu te gândești, nici n-am dat bine de oală, și gata: pe ea! Dacă vrei să facem casă laolaltă, află că n-o facem înghițind orice agonisim… – Fie, Mara, cum știi tu. – Da, cum știu eu! Să facem și noi ca toată lumea. Acum, bunăoară, ascundem mierea și din trei în trei zile mergem să mâncăm din ea. Făcură cum zise Cumătra-Mara cea șireată: au pitit mierea sub un jneapăn. Nu trece o zi și iată că jupâneasa vulpe îi zice lupului: – Jupân Nicola, mă cheamă cineva să-i botez! – Dacă te cheamă, du-te!, zise lupul. Se duse vulpea și – lip-lip ! – înghiți mierea de deasupra, că aci venise, ăsta-i era botezul. La întoarcere, o întreabă lupul: – Ce nume i-ai dat pruncului, Cumătră-Mara ? – începutul! Cum era să-i zic altfel, primului băiat din casa omului? – Frumos nume! Să-ți trăiască! – mai grăi lupul. A doua zi, vulpea – iară: – Cumetre-Nicola, iar mă cheamă să botez. – Păi, du-te, dacă te cheamă! Plecă vulpea și – lip-lip!, a înjumătățit oala de miere. Când veni înapoi, lupul o întreabă din nou: – Ăstuia ce nume-i dăduși, Cumătră-Mara ? – Ăstuia-i zisei Jumățică, fiindcă a fost fată de-astă dată. Mai trece o zi, și vulpea: – Jupân Nicola, și azi mă cheamă să botez! Lupul – lup, cum să priceapă el că aci nu-i lucru curat ? “Du-te!” Așa i-a zis. Acuma vulpea a gătat toată mierea din oală! Întorcându-se ea de-acolo, Cumătru-Nicola întreabă iar, curios: – Ei, cum i-ai zis și noului prunc ? – Gătatu’ îi zisei – făcu vulpea, care știa că pusese bine toată mierea. – Frumos nume,-să-ți trăiască !, îi ură prostovanul de lup. Tocmai trecuseră cele trei zile, și-acu trebuia să meargă să guste din mierea pitită. Dar, ce să mai guste? Pietre? Că mierea o hăpăise toată jupâneasa vulpe. – Cumetre-Nicola, Cumetre-Nicola, – ai păpat mierea singur, cum văd eu!, zise vulpea. – Ba, să mă ierți, Cumătră-Mara, grăi lupul, dar mi se pare că tu ai făcut trebușoara asta minunată! El, că tu, ea, că tu – s-au certat și s-au despărțit. Vulpea o porni spre sat, să-nhațe vreo găină. Pe drum se întâlnește cu un popă. Popa se înturna de la biserică, spre casă, cu măgarul încărcat de prescuri. Ea îl văzuse mai de departe și se-ntinse lângă cărare, prefăcându-se moartă. Popa, zărind-o, o ia de picior și-o azvârle pe măgar, deasupra prescurilor. „E bună, își zise omul, de-o blană pentru preoteasa mea !” Vulpea, în spate, dezleagă sacii și aruncă prescurile una câte una, pe toate, în drum. Se dă apoi și ea jos și, din nou – una câte una – le culege pe toate și, – pe-aci ți-i drumul! Ajunge cu prescurile în pădure. Aci, iată-l și pe Jupân-Nicola. Asta, uluit, întreabă: – De unde, cumătră, de unde, Mara, o așa pleașcă? – De unde să fie, Cumetre-Nicola? Păi, de la biserică! – Dar cum de ți le-au dat? Cum făcuși? – Cum făcui? Cum era să fac? Mă dusei lângă ușa bisericii și-am început să-l toc pe popă: dă-mi, părintele, o prescură! – dă-mi părințele, o prescură! Popa, ce putea face? îmi dădu o desagă întreagă, în loc de-o prescură! – Atunci, merg și eu. Mi-o da și mie? – Ba bine că nu! Cum să nu-ți dea ? ! Lupul nu-și pierde vremea și, iată-l – la biserică. își vâră capul pe ușă și se pornește pe un urlet – lupesc, ce mai!: -Dă-mi, părinte, o prescură! Dăăă-mi părințele o prescură ! – Huooo, lupe ! Huooo, lupe ! – începe toată lumea să țipe – de n-a mai știut lupul cum să se facă nevăzut de pe acolo. Așa, ajunse iar în pădure. Vulpea îi ieși înainte și-l întrebă cum s-a descurcat. Lupul îi povesti ce-a pățit și cum erau să-l scarmene, dacă puneau mâna pe el. – Dar, ia spune-mi, cum ai cerut ?, îl mai întrebă vulpea. – Păi, uite-așa: Dăăă-mi, părinte, o prescură! – Ei, de-aia nu-ți dădu, Cumetre-Nicola. Trebuie cerut cu o voce mai scăzută, nu așa – urlând! Subțire, încetișor, așa se cere: „Dă-mi, părintele, o prescură”. Prostul de lup, care scăpase o dată cu viața, se lăsă dus de nas de vulpe, și se mai duse o dată, să ceară acum … cu o voce mai scăzută. Numai că, nici nu apucă biet Cumătrul să-și vâre bine capul pe ușă, și lumea: Huooo, pe el! – cu câini, cu căței, și arde-l, și arde-l cu parii, până îl omorâră ! Și, cu asta, vulpea a scăpat de neisprăvitul de lup.	Once upon a time, there was – what has never been before There was once a wolf, named Master Nicola, and a fox, named Dame Mara These two became companions, deciding to hunt together and share the spoils fairly. As they went out hunting, they came across a pot of honey. – “Aha!” exclaimed Master Nicola, rushing at it, “I’ll eat it!” “First of all,” said Dame Mara, “you shouldn’t say ‘I’ll eat it!’, but ‘we’ll eat it!’ And second, don’t you think it’s a bit much – we just found the pot, and you’re already diving in! If we’re going to live together, you should know we can’t devour everything we come by…” “Alright, Mara, as you wish.” “Yes – as I know best! Let’s do like everyone else. For now, let’s hide the honey and come back every three days to eat a little from it.” They did just as clever Dame Mara suggested: they hid the honey under a juniper bush. Not a day passed before the sly fox said to the wolf: “Master Nicola, someone’s asking me to be a godparent at a baptism!” “If they’re calling you, go!” said the wolf. So off the fox went and – slurp, slurp! – ate the top layer of the honey, because that’s why she had made up the story. That was the “baptism.” When she returned, the wolf asked: “What name did you give the baby, Dame Mara?” “Beginning,” she replied. “What else could I name the first child in someone’s home?” “Nice name! May the child live long!” said the wolf. The next day, the fox again said: “Master Nicola, they’ve asked me again to be a godparent.” “Well, if they’ve asked you, go!” Off went the fox and – slurp, slurp! – ate half the pot of honey. When she came back, the wolf asked again: “What name did you give this one, Dame Mara?” “I named this one Halfy, because it was a girl this time.” Another day passed, and the fox said: “Master Nicola, they’ve asked me again to be a godparent!” Being a wolf, how could he know something wasn’t right? “Go!” That’s what he said. This time the fox finished the entire pot of honey! Returning from her little trip, the wolf asked curiously: “So, what name did you give the new baby?” “I called it Finished,” said the fox, knowing she had eaten all the honey. “Lovely name – may the child live long!” the foolish wolf wished her. Three days had passed, and it was time to go taste the hidden honey. But taste what? Stones? Because the lady fox had gulped down all the honey. “Master Nicola, Master Nicola,” said the fox, “you ate all the honey yourself, I see!” “No, forgive me, Dame Mara,” replied the wolf, “but it seems to me you’re the one who pulled off that sweet little trick!” He said she did it, she said he did – they argued and went their separate ways. The fox headed toward the village to snatch a chicken. On the road, she ran into a priest. The priest was coming home from church, his donkey loaded with holy bread. The fox saw him from afar and lay down by the roadside, pretending to be dead. The priest, spotting her, grabbed her by the leg and tossed her on the donkey, on top of the bread. “She’ll make a fine pelt for my wife,” thought the priest. The fox, from behind, untied the sacks and tossed out the loaves of bread, one by one, onto the road. Then she jumped down herself and – one by one – picked them all up and disappeared. She made her way into the forest with the loaves. There she met Master Nicola. He asked, amazed: “Where from, Dame – where from, Mara, such a windfall?” “Where else, Master Nicola? From the church!” “But how did they give them to you? What did you do?” “What did I do? I went to the church door and started nagging the priest: ‘Give me, Father, a loaf! Give me, Father, a loaf!’ What could the priest do? He gave me a whole sack instead of just one!” “Then I’ll go too. Will he give me some as well?” “Of course! Why wouldn’t he?!” The wolf wasted no time and headed to the church. He stuck his head through the door and started to howl – wolf-style: “Giiive me a loooaf Father! Giiive me a loooaf Faaaather!” “Boo! Get out, wolf! Boo!” yelled everyone – until the wolf didn’t know how to vanish fast enough. Back in the forest he went. The fox met him and asked how things went. The wolf told her what happened and how close he came to getting beaten, had they caught him. “But tell me, how exactly did you ask?” the fox inquired again. “Just like this: Giiive me a loooaf Father!” “Ah, that’s why he didn’t give you any, Master Nicola. You have to ask in a softer voice, not yelling like that! Quietly, gently – that’s how you ask: ‘Give me a loaf Father.’” The foolish wolf, who had escaped with his life once already, let himself be fooled by the fox again and went once more – this time to ask… in a lower voice. But the poor Master didn’t even get his head properly through the door when the people shouted: “Boo! Get him!” – with dogs, with sticks – and beat him until they killed him! And that’s how the fox got rid of the good-for-nothing wolf.

VIVLIUTECA ARMÂNEASCÂ DIGITALĂ

Category: Antologie de proză aromână

TEORIA ȘI PRACTICA

ALTI PIRMITHI DITŬ IDYEA CARTI

LUPLU CU VULPEA

TREIĽi LINÂVOȘI

UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ

TEORIA ȘI PRACTICA

CARTEA TU FORMATŬ DIGITALŬ

UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ

ALTI PIRMITHI DITŬ IDYEA CARTI

LUPLU CU VULPEA

TREIĽi LINÂVOȘI

UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ

TEORIA ȘI PRACTICA

CARTEA TU FORMAT DIGITAL

APRIDUȚERI / EXIYISIRI

TREIĽi LINÂVOȘI

ALTI PIRMITHI DITŬ IDYEA CARTI

LUPLU CU VULPEA

TREIĽi LINÂVOȘI

UNÂ FEATÂ MINTIMENÂ

TEORIA ȘI PRACTICA

CARTEA TU FORMATŬ DIGITALŬ

APRIDUȚERI / EXIYISIRI

LUPLU CU VULPEA

ANTOLOGIE DE PROZĂ AROMÂNĂ